Hop şi eu, până e caldă Roşia Montana

Cetii la Zoso, cetii la Arhi, dar scrisăi la mine, fincă era prea mult de scris:

1. RMGC (Roşia Montana Gold Corporation) este singura opţiune economică în zonă pentru ca asta SE VREA să fie. Din cauza asta zona e încremenită şi nu investeste nimeni nici un firfiric acolo. Toţi aşteaptă să cedăm şi să spunem “din lipsa de altceva, hai să ne otrăvim muntele!” Şi mai vedeti şi că Base’ s-a pronuntat în favoarea proiectului, deşi în campania electorală a evitat subectul cu graţia unei balerine în călduri la Balşoi Teatâr care vede o coajă de banană pe scenă.

2. Conceptul “locuri de munca create în zonă” va fi, zic eu, copiat după modelul Bechtel: mulţi străini plătiţi bine pentru joburile cu gulere albe, puţini romani plătiţi prost pentru împins roaba. Cand rahatul se izbeste cu putere de ventilator, romanii vor fi primii şomerizaţi.

3. Statul roman urma sa preia 40 sau 30% sau cât câcat pizda masii de stat trebuia el să preia, la momentul concesiunii, din profit. De atunci au mai avut loc majorări succesive de capital la care onor statul roman şi câcat pizda măsii nu a participat, din lipsa de mălai. La ora actuală ne-am alege cu mai nimic. Adica am ceda drepturile de a ne lasa văduviţi de aur şi nu am primi mai mult de un găinaţ la schimb.

4. Băşinoşii din Academia Romaniei s-au pronuntat impotriva proiectului.

5. Nu am vazut nici un proiect pentru “după”. Pai ce ne facem cu somerii aia cand termina canadienii si Frank Timiş exploatarea? Că firma se spală pe copite, thank you, thank you very much, it’s been a great experience, şi dusă e, acolo unde sunt palmieri, plaje frumoase şi/sau alţi javanezi de jumulit. Noi vom rămâne în braţe cu un lac de fecale cianhidrice şi cu o gaşcă de şomeri.

6. Dacă roşienii nu găsesc loc de muncă, să facă bine să se cam care în Spania la căpşuni. Din Maramureş, din Satu Mare şi acum se pleacă la muncă în Italia – tânăr sau bătrân, muiere sau om. Sau dacă nu le place gemul de căpşuni, să se înveţe să puie o gresie, că ui, n-are cine-ţi schimba o ţeavă dacă-ţi puşcă în casă.

7. În Roşia se fac şi bani. Şi amu 4 ani am trecut în zonă, ne-am oprit la o pănsiune din Abrud (adică din zonă) să păpăm. Nici un preparat tradiţional pe meniu, nu aveau o pălincă, nu tu un cârnaţ sau o telemea sau un ou de casă nestresat; aveau numai zamă de pui de cumpărat. Cu cartofi pai şi piept de pui din Metro la felul 2.  Mersi fain, d-aia am fugit de Cluj, să dau de meniul de la Cantina Primăriei. Tanti acră cum nu se poate. Alte pensiuni, la vremea ceea – ioc. Şi jur că nu e mare scofală să faci un bănuţ dacă eşti la munte: două-trei camere curate şi papa bun. Turiştii se rătăcesc ei şi singuri, nu trebuie mare lucru să-i ademeneşti.

8. Am mers şi la Fân Fest. Dormiţi acolo în fân, în şură, treziţi-vă dimineaţa, faceţi baie în micul iezer din fundul grădinii, răsuciţi apoi o ţigare şi uitaţi-vă în jur. Marrrfă!

9. Istoricii cu care am vorbit eu s-au declarat împotriva proiectului.

10. Primarii ăia din Apuseni ce pizda mamii lor păzesc? Colcăie ţara de fonduri europene nerambursabile, şi ei se zgâmâie în cur în loc să aducă investitori în zonă defavorizată. E greu, n-a zis nimeni că e uşor. Dar nu imposibil!

11. Nu, nu o să-mi pun nici un banner cu “salvaţi Roşia Montana” pe site. Pentru că întâmplător acum 5 ani am tradus stenogramele unei discutii dintre parlamentarii europeni din Partidul Verzilor veniţi în vizită la RM şi nuş ce figuranţi de prefecţi de pe la noi. În care parlamentarii verzi s-au declarat pro RMGC, pentru că indiferent de ce porcării ar face RMGC, tot reprezintă o opţiune mai viabilă pentru mediu decât ce făcea actuala firmă de stat care şi atunci exploata aurul în zonă (aşa era la data aceea, acum cred că şi ei sunt faliţi), cu tehnologia anilor ’60-’70. Ori nu văd nici o organizaţie ecologistă care să fi protestat împotriva firmei de stat de atunci. Şi iară nu văd nici o organizaţie non-profit care să asiste vreo primărie din Zlatna, Abrud, Câmpeni, Baia de Arieş sau Roşia în contractarea unor fonduri nerambursabile. Vezi punctul 10.

12. Nu vă faceţi speranţe, la cantitatea de aur din zăcământ raportat la cantitatea de steril, exploatarea cu cianuri este singura aplicabilă şi viabilă dpdv economic.

13, ca să fie cu ghinion: dacă nu putem administra cum trebuie ce avem (vezi minele romane unice în lume), nu înţeleg de ce trebuie să le distrugem.

Restaurantul turcesc

Restaurantul turcesc din Cluj se cheama Ali Baba, are site (dar eu, ca un laş ce sunt, nu voi da link către ei, fincă aşa pot discuta în voie despre ei, vără abeninţar ke taiat la mine ghiaur zpurcat) şi are de mâncare. Nu ştiu dacă servesc şi carne de kurd, dar voi întreba.

Un meniu costă 17 lei. Dacă eşti indecis, ca mine azi, primeşti două feluri doi, şi în loc de 17 lei plăteşti 24 (deşi le-ai spus clar, ghiaureşte, că vrei o combinaţie între două feluri doi). Aşa că eu, fincă sunt romun tumpit, nu las ciubuc la dreptcredincioşi. Fincă nici ei nu bat în casă ce le plătesc.

Papa e bestială. Azi, de exemplu, am luat şi prânzul, şi cina acolo. Posibil, totuşi, ca baclavalele să şi le cumpere gata făcute din Cora.

Şi în spatele tejghelei stă un ienicer.

Şi pe ienicerul ăsta care stă în spate zici că-l cheamă Marian, aşa de bine vorbeşte româneşte. Dar într-o bună zi vreau să-l rog frumos să mă înveţe să umilesc femeile aşa cum face el, că odată am crezut că spală pe jos cu chelneriţa aia, sireaca. Chelneriţă care atâta era de fericită că sclavageşte la străini, că nici nu băga de seamă. Vomei tumpit la romuni, aferim.

Dar azi ienicerul m-a făcut să mă râd.

Io, când văd oameni afurisiţi, am momente în care fac bancuri cu ei, să se râdă, că îmi strică chakrele dacă îi văd bosumflaţi. Şi azi îi spun lu’ Mustafa ăsta Marian:

– Supă de pui cu iaurt, la pachet!
– Şi felul doi? mă întreabă Mustafa Marian.
– Felul doi, îi zic eu, felul doi îl alegi tu!
– Ce să fie?
– Ce-ţi place ţie cel mai mult şi mai mult şi mai mult să mănânci de aici! şi îi arăt cu un gest larg, de bim-paşă, toată vitrina aia de împinge-tava din care se holbau la noi sarailiile şi vinetele umplute, de parcă erau ale mele.
– Ce îmi place mie nu este azi, zice el, tot bosumflat.
– Da? Da’ ce-ţi place ţie mai mult de aici, şi nu e azi?
– Carnea de porc, şopti musulmanul de el, zâmbind vinovat şi sperând fierbinte, pe barba Profetului, să nu-l audă vrun ayatollah de-al lor transformat în îngeraş, să-l pârască la Allah!

O zi ploioasă, dar inimile noastre e curate

DailyCotcodac a primit exclusivitate (dupa ce mi-a scâncit pe la uşi câteva luni bune) să publice vestea cea mare pentru mine şi mică pentru ea, aia a mé: Groparu va trece în rândul verighetaţilor care-i întreabă obsesiv pe burlaci “da’ tu când te-nsori???”. La mine răspunsul a început să se ştie: cândva prin luna mai, aşea. Da, a fost alegerea mea, căci până şi geniile nebune mai au momente de luciditate. Noroc că nu-s decât negeniu.

Da, e pe bune. Da, e incredibil. Da, mai are încă vreme să se răzgândească, şi i-am spus că nu am de ce să mă supăr dacă o va face, că ştiu şi eu ce poamă sunt.

Într-un puseu emotiv, Julică a reuşit să publice invitaţia la nuntă aşa cum i-am dat-o, eu fără să mă gândesc că nu se va gândi, el fără să se gândească că eu nu gândesc. Drept urmare, a apărut pe site la ei invitaţia compoziţie proprie (cu design futurist realizat la mare grabă de Mishu, cântecaciul de mai jos). Drept urmare, adresele de mail ale mele şi ale femeii mele, plus numerele de telefon plus numele naşilor plus PIN-ul la carduri şi codurile de trimitere a rachetelor atomice sovietice au fost eliberate în eter. Cu ajutor nepreţuit de la VisUrât, am reuşit să lipesc oala spartă, fincă Dumnezeu există, asta se ştie, e doar una din multele voci care-mi spun mie chestii, uneori. Mulţumesc, oricum, SMS-urilor si comentariilor primite de la cititorii DC si nu numai, le voi pune in categoria “ni, mă, câtă cumsecădenie pe lumea asta!” Invitaţia buclucaşă e asta de mai jos:

Şi dacă vă e teamă că de amu încolo nu voi mai scrie la fel, fincă se schimbă priorităţile, ei bine, să vă fie!

PS: am scris ultima frază de mai sus fincă şi ea mă mai citeşte, din fericire cam rar, că doară nu te apuci să-l citeşti pe ăla care scrie de la tine din sufragerie, Doamne, iartă-mă!

Vinerea e zi scurta

Dragi bucuresteni, Misulica vine sa va aline suferinta ca nu sunteti clujeni (da, mai am si alte vrajeli d-astea import China in tolba) intr-un turneu intergalactic de accelerare de particule muzicale, in ceva clube de la voi. Si-o luat si ceasul cu el sa si-l potriveasca, ca o auzit si el ca acolo se da ora exacta. Mai multe la dansul pe site!

Cum scapi de Poliţie după ce ai fost prins băut la volan

– Futui, îşi zise. Futui-futui!

Băuse vreo 4 beri si vreo 7 coniace cu un vechi camarad de facultate plecat peste mări, cu care se întâlnire din întâmplare. Stropiseră din belşug evenimentul: la început sobri, îşi regăsiră exuberanţa după al doilea coniac şi continuaseră seara în hohote de râs, încheind-o fulminant cu telefoane date în miez de noapte vechilor tovarăşi.

– Nu mai beau, mă! Am de condus, nu pot lăsa maşina aici peste noapte, mă! îi striga prietenului care nu mai prididea cu coniacele.
– Taci, mă. Că nu te opreşte nici dracu! Şi dacă te opreşte, ce? Ce-ţi face?
– Îmi ia carnetu, mă, eşti nebun?
– Taci, mă, că nu ţi-l ia, mă! Ţine minte de la mine: când te opreşte Poliţia, ai de făcut trei lucruri: 1. cobori din maşină – nu rămâi înăuntru, că nu eşti tu Tăriceanu, să vie ei la tine; mergi tu la el! 2. NU MERGI STRÂMB! Te concentrezi şi mergi drept! Că dacă mergi strâmb, e ca şi cum ţi-ai tăia singur craca de subt picioare. 3. Îl întrebi pe Garcea ceva, acolo… gen “ce bine că v-am întâlnit, caut de o oră strada Sapienţii, aici e?”, ceva de-a pixu, să îl faci să uite de ce te opreşte! Şi apăi el îţi zice ce îţi zice, tu mergi înapoi în maşină şi pleci, efect garantat, te lasă toţi în pace, că-s proşti, bă, îs nişte proşti…! Îţi spun eu, bă, aşa merge mereu!

Şi acum, în drum spre casă, poliţaiul îi făcuse semn să tragă pe dreapta! Futui, îşi zise. Dracu să-l ia cu sfaturile lui! Futui futui.

Se dădu cu greu jos din maşină, ridicându-şi cu dificultate capul. Reuşi să nu se lovească de portieră. Se îndreptă zâmbitor către Garcea, îşi corectă de vreo două ori traiectoria. Trase adânc aer în piept, îl suflă afară cu o oboseală nesfârşită, şi sughiţă. Acum e-acum, îşi zise! Până aici totul a fost impecabil. Mai trebuie să pun întrebarea aia, şi gata, l-am aburit pe tablagiu!

– Bună seara! strigă. Bună seara! Ce bine că v-am întâlnit! Nu ştiţi cumva…

Şi se opri puţin. Oare care era continuarea? Ce dracu trebuia să întrebe?

– Bună seara! Nu ştiţi cumva… nu ştiţi cumva cum mă cheamă?

Cel mai scurt interviu dat vreodată de mine insumi

– Alo, bună ziua, mă numesc Principescu Georgeta, sunt de la GfK România şi v-am sunat pentru că efectuăm un sondaj prin telefon. Nu încercăm să vă vindem nimica, conversaţia noastră are scop pur informativ şi va fi înregistrată pentru confirmarea acurateţii informaţiei. Aveţi 10 minute să discutăm?

Mă mai sunaseră şi sâmbătă (!!!), dar le-am dat cu flit: e weekend, plm, pot să visez şi eu în linişte la măseaua pe care sper că mi-o voi scoate luni? Da? Pot? Bun, sunaţi-mă peste vreo 4 ore, când termin cu visele.

– Da.
– Îmi cer scuze dacă vă deranjez, aş dori să vă întreb prima dată dacă lucraţi în vreunul dintre următoarele domenii: telecomunicaţii…
– Da.
– Lucraţi în telecomunicaţii?
– Da.
– Îmi pare rău, atunci sondajul nostru nu se aplică şi la dumneavoastră. Vă doresc o zi bune şi îmi cer scuze pentru deranj! La revedere!

Acesta, dragi cititori, a fost cel mai scurt interviu dat vreodată de mine insumi. Asta în vaz că vă puneaţi insistent întrebarea “oare care a fost cel mai scurt interviu dat de Groparu vreodată?”

Trăim într-o ţară mătreaţă!

La Ciainiz. Beijing fastfood, Mihai Viteazu.

– Bună ziua, o supă ciorbă chinezească sau japoneză sau de care aveţi, şi un pui Shanghai cu orez cu legume.

Îmi toarnă în bol un polonic cu zeamă aia chinezească din burete de spălat vasele cu ciorapi de armată NATO.

– Ioi… la pachet…! Nu se poate la pachet? Că am uitat să vă spun!
– Nu se poare ra baket, zice chinezu’.
– De ce…?
– Pus sup în bor deja… nu putem schimba!

Toată lumea ştie că ciorbele nu îşi pot schimba garsoniera, că se supără spiritele.

– Na, binie,… daţi-mi aşa, dar puiul Shanghai puneţi-mi-l  în caserolă, îl iau la pachet.
– Bine. 15 lei, zice.
– 15 lei? Dar meniul e 10 lei!
– Cin şu pe lee daca ia meniu. Pui Shanghai nu ia meniu!
– De ce nu scrie nicăieri?
– Nu scree!

Na! Ninja de restaurant chinezesc, cu ochii mijiţi.

– Bine, na 15 lei. Mersi.
– …
– Bon de casă? Nu…?
– Majina stlicat!

Chinezul acesta, doamnelor şi domnişoarelor (dacă mă citesc şi masculi, îi rog frumos să se înlocuiască cu domnişoare şi doamne, că alfel rămân fără inspiraţie), a venit din China aia a lui, dintr-o ţară în care se face totul pentru client, în care consumatorul care îţi trece pragul este respectat, iubit, adulat, venerat. În care, dacă eşti acuzat de corupţie (nu ştiu dacă măgăria asta cu evaziune fiscală că nu treci în casă consumaţiile reprezintă corupţie) eşti pedepsit cu moartea. În care încerci să îl faci pe client să revină. În care orice îţi cere clientul trebuie să se poată realiza! Şi după un an sau doi petrecuţi în patria noastră, a devenit mai aprig şi mai aspru decât cel mai chioşcar de autogară din coteţ de tablă care vinde hotdogi la precupeţe care vin şi ele la oraş.

Suntem, fără nici o îndoială, o patrie măreaţă, din moment ce valorile ei prevalează în faţa valorilor, fără îndoială inferioare, ale altor naţii.