Auzită la ciainiz

Fastfood-ul chinezesc Shanghai din Cluj îşi face un titlu de glorie vânzând papa “chinezească” la preţ modic, da’ românii se înghesuie să cumpere fincă le place să se dea exotici la amiaz.

După ce mă ţăpisem amarnic la Casa Ardeleană cu o zi mai devreme cu nişte chiftele din zgârciuri, m-am dus şi eu să pap o tură de zamă de formol cu organe chinezeşti şi zeamă verde de chinez cu curry şi pui. Mă refer, of cors, la aspectul vizual, că de bunicică e destul de OK papa. Că nu are foarte multe în comun cu ce se papă în patria lor cu ochii mijiţi – asta, desigur, reprezintă o cu totul altă poveste.

Şi stau la rând, hămesit, cu o gură ca aia a lu’ Julia Roberts! În faţa mea – ceva seminţie de arab, nu vurbit vorte bine romunejte.

– ¤%&/()*¤= aveţ?
– Ce s-avem? întreabă domnişoara de tejghea chinezească.
– #¤%&/ de mare! repetă Achmed.
– Ce de mare? iar nu pricepe.
– Legume de mare!
– Nu, nu avem fructe de mare, zice domnişoara.

Nota 10 pentru domnişoara de tejghea chinezească că nu o izbucnit în hohote, că ne-ar fi împroşcat pe toţi cu scuipat de la râs. Io, unu’, am râs aşa, mai chinezeşte, în interior, fără salivă; ca după un haiku. Da, ca după un haiku.

11 lovituri, dă-i și tu!

Cum crede soacră-mea că lucrez la SRI

Vine viitoarea soacră în vizită să se asigure că încă nu m-am răzgândit de la nuntă. Familie reunită, emoţie, lacrimi. Flori. Aş mai scrie şi altele, da’ din motive lesne de înţeles încă nu am curajul.

O soacră, aşa cum am aflat eu de curând, atunci când vine în vizită, se apucă să facă curăţenie. Oricât de lună e în casă, ea trebuie să facă curăţenie şi să aşeze lucrurile aşa cum trebuie. Şi în timp ce eu stăteam în pat şi mă uitam la Feşăn TiVi, încercând să nu îi stau în cale, aud din cameră:

– Gropare? Ia vină tu pân-aici.

La modul în care mi s-a pus întrebarea, cred că până şi lui Dolph Lundgren i-ar fi tremurat bărbia de emoţie.

– Ce-i asta?

Asta e un P90, armă de Airsoft. L-am împrumutat de la Crivăţ (care mai nou face reclamă la restaurante iugoslave în timpul liber) atunci când am avut carnavalul firmei. Arată aşa:

– Pistol mitralieră, zic eu.
– Ha? întreabă ea, perplexă.
– Da, zic, încercând fără succes un zâmbet. E de jucărie, uite… are plastic pe el. Nu e folosibil. E de copii. Trage cu biluţe de plastic. Nu e încărcat. E inofensiv. E DE JUCĂRIE!
– Pune-l undeva, să nu se rănească cineva! Cum să laşi puşca aici!?!?!?
– Bine, zic, bine, sigur, cum să nu.

Îl iau cu mine, îl pun bine. Îmi reiau poziţia la TV, urma colecţia de primăvară iarnă Cătălin Botezatu.

– Gropare? Da’ asta ce-i????

Îmi pun iarăşi papucii de casă, îmi târâi picioarele până la ea. Ea, care îmi arată, perplexă, pistolul!

No, pistolul ăsta nu are plastic pe el, e full metal. Deci as putea cu uşurinţă să jefuiesc patru benzinării şi zece schimburi valutare cu el, pentru că e fioros, negru şi rău. Rău! Şi atârnă greu în mână.

– E… pistol… da’ e tot de jucărie! Uite,… aici are bilele… (scot magazia din tocul pistolului, ca-n filme, nu mai avea nici o bilă în rezervor); e de jucărie, promit! Nu trage cu gloanţe adevărate! Jur… jur! E de jucărie!!!!!!!

În faţa unei asemenea priviri rămâi repede fără replici. Îţi transpiră palmele, ţi se înfige un nod în gât ca la mâţă ghemul de păr. Ai sudori reci pe ceafă. Ai prefera să te afli într-un porbagaj de maşină, în mijlocul pădurii, la miezul nopţii, încercând să convingi nişte tipi care vorbesc cu accent italian că nu i-ai dat în gât la Police. Sau să descoperi laserul unei puşti de SWAT la tine pe frunte.

– Nu e periculos, nu e încărcat (înghit în sec) cu muniţie, adică cu bile, are piedica trasă, muniţia,… ăăăăă, bilele sunt în altă parte, nici nu am muni… bile aici! Nici nu am avut vreodată!
– …!!!!!
– Îl iau şi-l pun bine, să nu fie probleme.

Aproape că fug de lângă ea, cu pistolul din dotare. Mă pun spăşit înapoi la TV, schimb canalul pe Antena3, că oricum mai deprimat de cum eram nu aveam cum să fiu.

– Gropare!!!! nu mă lasă soacra să aflu ştirea cu ăla care s-o aruncat în faţa metroului.

Nu ai cum să câştigi, Gropare, îmi spun. Nu ai cum. Nu ai cum!

– Da, mamă soacră! zic eu jovial şi voios, dar cu ochii trişti, foarte trişti şi descurajaţi, că cine ştie ce mai urmează!
– Asta e îmbrăcămintea ta de mers la serviciu?

Şi-mi arată tricoul meu Legea, care se usca, cuminte, ca numa’ ce-l spălasem, că ea s-o gândit că cu asemenea arsenal sigur îs ceva vajnic apărător al legii.

41 lovituri, dă-i și tu!

Românii râde din orice

Una din calităţile noastre indiscutabile, ca naţie, este faptul că facem mişto cu graţie despre orice. Că e semn de inteligenţă, mecanism de supravieţuire sau pur şi simplu oftică pură, nu ştiu; cert e că cu acest lucru îi batem la cur pe toţi, mai puţin pe irlangheji, care rulează fin cu d-alde Wilde şi Shaw; şi mai era unu’, crecă James Joyce, că aşa râs nervos m-o apucat  citindu-l de era să fac un sejur moca la un spital mai special.

Românii fac mişto cu pasiune despre orice, despre unguri, ţigani şi ovrei; avem mai multe bancuri cu scoţieni decât au înşişi scoţienii, şi mereu, da’ mereu! românii din bancurile multietnice la noi se dovedesc (fapt confirmat) mult mai isteţi decât toţi ceilalţi la un loc, că deja încep să mă gândesc dacă n-o fi chiar aşa, că autosugestia uneori schimbă cursul istoriei, mută munţii, dezleagă cununii şi vindecă ipotenţa.

Râdem de popi, de Dumnezeu, de mormântări; şi avem bloggeri cu numele Groparu. Râdem de văduve, de nemţi (care-s toţi proşti!!!), de orice personalitate istorică de orişiunde va fi fost ea, de politicieni, de babe, de Ion şi Mărie, Păcală sau Nastratin. De poliţai, avocaţi, Ceauşescu, Ilici, canibali, Radio Erevan, şefi şi secretare, şi cu o pasiune nemărginită ne râdem de porcuşorul agresiv şi Alinuţa sadică. Şi când nu mai avem de cine să ne râdem, ne uităm la noi înşine şi facem băşcălie despre noi, chiar dacă uneori suntem siliţi să minţim ca să ne iasă poanta (io, de exemplu, cel mai des mint lumea că-s înalt şi frumos şi deştept, când de fapt toată lumea ştie că nu-s chiar aşa de înalt).

Râdem oriunde, la cununii, în biserică, cu colegii, în timpul şedinţelor, râdeam pe înfundate la ora de matematică, râdem în trafic de altul mai prost, la chefuri şi la cumetrii, la mol şi la hipermarşé, tu, râdem singuri şi apoi povestim şi altora, râdem în găşti, toată naţia râde, râde cu poftă. No,… da’ când se apucă lumea, într-un grup, să discute despre ratele lor la bancă…

23 lovituri, dă-i și tu!

După şedinţă, la o firmă de soft

Am folosit cu succes jargonul industriei: bază de date, stocată, transfer, apelare. Protocol. Interfaţare. Bază de date, din nou. Interogare de bază de date. String. Binar. Arhitectură. Taburi, desktopuri. Admin. Platformă. Reguli de validare. Item-uri. Am fost coerent şi concis. Am vorbit explicit şi la obiect. I-am făcut varză. Ar fi trebuit să aplaude la final. Da. Să aplaude. Merit cu prisosinţă o mărire de salariu. S-a văzut că sunt suficient de calificat să  pot prezenta şi clienţilor. Promovarea e ca şi asigurată. Aştept şi bonus din vânzări. Da. Şi felicitare de la CEO.

Alt programator:

Ăsta-i prost. O făcut butonul de OK cu roşu şi butonul de Cancel cu verde. Ne-o ţinut o oră jumate să ne prezinte o aplicaţie cu un singur tab. Tre’ să beau o cafea, de două ori era să pic de pe scaun de somn.

Managerul:

Ioi, si eu vreau timpul probabil pe calculator! Oare cum o zis ca se cheama aplicaţia aia, gugăl… goagăl… desktop?

13 lovituri, dă-i și tu!

Google fail

Încercam sa ma înscriu în baza lor de date ca traducator, când la finalul wizardului am întâlnit acest superb exemplu de localizare.

Apropos, “Finish” însamnă “final”; “Finnish”, în schimb, e cu totul altceva. Îi limba aia despre care ungurii spun că e verişoară cu a lor, dar să ştiţi de la mine că limbile astea două or fi ele înrudite, dar nu au acelaşi sex.

23 lovituri, dă-i și tu!

Scurtele de vineri

1. Mai zgâmâiţi-vă pe fundul portofelului, şi gândiţi-vă că oricât de amărâţi sunteţi, din nefericire pentru voi (care aţi dori să fiţi cei mai nenorociţi de pe pământul ăsta), există alţii mult mai amărâţi. Vorbesc de copila asta, care sireaca nu are nici o vină pe sfânta lume că viaţa e aşa naşpa! Deci dacă puteţi şi aveţi plăcerea, donaţi, şi dupa aia, mai târziu, din rai, puneţi şi voi o pilă să intre şi Groparele p-acolo… că maaaaare nevoie o să aibe!

2. Pensiunea Râmeţ, locul unde vreau eu să mă mut la pensie, organizează tabără de chitară, tabără de actorie şi tabără foto. Informaţii – aici.

3. Night Elf ne spune în cunoştinţă de cauză despre Muzeul Aviaţiei, pe care unii îl vor văduvit de terenul de sub el. Io unu m-am inervat rău, şi aş scuipa voios nişte proiectile de uraniu sărăcit înspre ceva instituţii cretinoide ale statului.

4. M-am înscris la acest concurs. Cu postarea asta, adaptată.

5. Probabil cei mai mulţi dintre voi aţi aflat, până acum, de controversa iscată de Daily Cotcodac. Dar asta o ştiaţi?

6. Un student la comunicare îmi cere părerea legat de acest clip. V-o cer şi eu vouă, în numele lui.

Weekend fain! Io îmi voi cunoaşte mai îndeaproape viitorii mei naşi unguri, cu care sper să ard o beţie cât se poate de românească. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! (şi uite aşa revenim la punctul 1, că d-aia am nevoie de voi! că Dumnezeu contabilizează păcatele astea, şi îşi face şi back-up!!!)

18 lovituri, dă-i și tu!

Medicina muncii

Or venit fetele. Halat alb, tot tacâmu’. Or venit salivând la programeci crocanţi. Înainte, visul oricărei femei era să se mărite cu un avocat sau cu un melitar. Amu, toate visează programeci. Bine, mai sunt şi femei zdravene la minte care îşi doresc bărbaţi, dar astea sunt din ce în ce mai puţine.

Şi prima dată ne-or căutat la ochi. Io încă mai văd bine (cu gândirea ar fi ceva probleme, în rest îs tun). Am ieşit de-acolo strigând “ochişorii mei – laser, frate!”. Nici una din colege nu s-o râs. Io m-am mirat, că de regulă fac anecdote reuşite.

P-ormă ne-or băgat la examinările trupeşti.

Colegul Dinţu a fost preluat de prima doctoră, aia mai tânără, care degrabă o purces la investigat trupu-i tânăr. Până să vină a mea m-am distrat dându-i colegului două bipuri şi urmărindu-l cum se stresează să îşi scoată vibraţia din pantaloni.

Vine şi doftora mea, toată un zâmbet. Nume, pronume, ocupaţie. Nu, nu mă doare spatele, nu aud voci, privirile mele-s laser. Da, doamnă, laser!

– De ce nu te îngraşi? mă întreabă.

Eu am ceea ce mie îmi place să numesc “corp atletic” – adică sunt cam deşirat, aşa, şi şi înalt. Mereu mă consolez că măcar nu sunt giraf sau ornitorinc, că atunci aş fi fost chiar ridicol.

– Neam prost, zic eu, prudent.
– Poftă de mâncare ai?
– Am, că am cam făcut foamea ca copil, şi amu recuperez.
– Ai superba tensiune de 9 cu 6, îmi zice.
– Eu sunt un superb, zic.
– Dureri de spate? Ai?
– Nu, zic. Mai jos.
– Alte probleme?

Am oftat din toţi rarunchii.

-Da, zic. Am. Îs mari dobânzile la bănci, doamnă. Mari!

16 lovituri, dă-i și tu!