Leapşî de la Mişî

Mishu a primit o leapşă de la Danuţ şi pe care mi-a lansat-o şi mie în web 2.0. Leapşă legată de divulgarea deconspirativă a spaţiului creativ din care creierele oamenilor, femeilor şi bloggerilor îşi trag sevele inspiraţionale.

Dragi compatrioţi de orice culoare mai mult sau mai puţin politică aţi fi: trebuie să ştiţi că, aşa cum zicea un proverb chinezesc (care numai vechi putea fi), corpul uman are năzuinţe care, citez din memorie, “îl fac până şi pe împărat să descalece”. Aceste năzuinţe nobile se exercită plenar într-un spaţiu bine definit, semn al civilizaţiei prin excelenţă. E un loc sacralizat, vizitat de mulţi pelerini care se perindă cu speranţa vagă că iaurtul cu Biffidus Essensis funcţionează ca-n reclame. E un loc în care toţi căutăm adăpost, refulare, un adevărat sanctuar de linişte, echilibru şi revenire la originile noastre organice. Un loc de meditaţie netulburată, un loc unde îţi laşi orgoliile la uşă. Un loc care te face să conştientizezi, dureros, esenţa carbonică a fiinţei noastre. Un loc care te debarasează de orice povară, de orice gând perfid. De orice regret sau remuşcare! De orice surplus material. Un loc care te pregăteşte pentru marea trecere, fincă apuci să-ţi revezi, de multe ori, viaţa înantea ochilor – cu bune, cu rele. Cu fericire şi păcat. Mai ales cu păcat.

Da. E locul de unde revin, mereu, încărcat cu energii sinergetice, uşurat de mâhnire. De primejdii. De amărăciuni! De fiţe şi de gogonele. Doamnelor şi domnilor, locul meu de reculegere a fost, este şi va rămâne buda. În cazul de faţă – buda firmei. Care îmi inspiră postări de genul.

Buda firmei

Leapşa merge mai departe oricui vrea să o preia, şi mai ales, la cererea Danuţ-ului, către micul bucătar.

18 lovituri, dă-i și tu!

Doi români şi o prostituată, în Budapesta

Deci: doi românaşi tinerei pleacă la Budapesta, “să facă afaceri”. Adică să aducă telefoane, că era mare foamete pe piaţă în vremurile alea de Dialog şi Connex.

Şi băieţeii adună o gaşcă de Nokia 5110, le ascund prin porbagaj, prin buzunare, prin portiere – să nu-i depisteze la vamă. Şi înainte de plecare, fac monetarul: rămăseseră cu ceva bani necheltuiţi.

Şi pe drumul de întoarcere, opservă o biată fată care făcea autostopul, dar nu în scop de deplasare, fincă nu era genul ăla de fată.

– Bă, tu ai mai fost vreodată cu una din asta? zice unu.
– Bă… io nu. Tu?
– Nici io, răspunde ăla. Şi oftează uşurel.

Fac o pauză, nu îşi zic nimic unul altuia. Apoi amândoi, într-un glas:

– Bă, ne băgăm?

Gajica, zice-se, era okeiuţ. Tinerică, frumuşică, nu era vulgară, ba chiar avea toţi dinţii în gură. Şi nici nu costa prea scump.

Mai aveau o singură chestie de rezolvat: care să o ia primul: erau prieteni buni, şi nici unul nu vroia să îl lezeze pe celălalt luînd-o înainte.

Şi fincă tot erau la capitolul cu satisfăcut fetişuri porno, s-au hotărât să o ia amândoi deodată pe fată, unul pe la spate, şi celălalt – no, cum să zic să sune OK? Că mă tot gândesc. Deci celălalt îi făcea ce i-o făcut Bill lui Monica. Ezac ca-n filme porno.

Totul a fost OK până când domnişoara unguroaică, în flăcările ne-violet ale pasiunii, i-a scos celui din faţa ei ştrumeleagul de unde îi intrase ei; iar cel din spate, fără să vadă gestul, s-a gândit că era un moment propice să o pupe pe domnişoară pe undeva pe umăr, într-o efuziune erotică.

Nu, cei doi nu s-a atins, aşa mi se zice, că s-au oprit la un centimetru distanţă; dar au bufnit amândoi într-un râs dement, că domnişoara o început să se întrebe în gura mare că de ce râd românii în halul ăla, şi mai ales, de ce se opresc din activitate şi pleacă în trombă cu maşina aşa, fără finalizare, că doară plătisera cinstit înainte!

26 lovituri, dă-i și tu!

Programatorul şi ţapa de taximetrist finlandez

Deci se ştie: într-o ţară necivilizată, nu bea apa de la robinet; într-o ţară civilizată, nu respira aerul. Şi în România, în nici un caz să nu iei taxi de pe Otopeni. Asta deja se ştie!

Pleaca programatorul din Romunica spre zări străine, sperând să mai codeze una-alta pentru firmă, să fie bine, să scoată România din criză, să aibe Boculeţul din ce plăti pensiile şi tăt felul. Şi aterizează în Helsinki.

Şi în Helsinki doreşte să ia un taxi, să plece spre hotel; mai ales că erau minus 400 grade Celsius afară, şi el nu prea avea de gând să îngheţe de frig prin capitale nordice, aşteptând ce ştiu io ce curse de autobuz.

Şi în taxi, prima surpriză: 5 nuşce pornirea. Nu e stress, zice programeciul; or fi ceva coroane finlandeze d-alea de-ale lor, si totul e sub control.

A doua surpriză: nota de plată nu era în coroane finlandeze, ci direct în euro. Şi nici nu era din cale-afară de mică: decât vreo 38 euro. Programeciul devine suspicios; dar plăteşte, asta e.

A treia surpriză: la hotel, programeciul nu se poate răbda, şi întrebă:

– Tu, domnucă… da’ cât costă un taxi de la aeroport până acilea? 38 de euro?
– Poi… cam pe-acolo, zice domnuca, cam 35-36 de coco.
– Futui, îşi spuse programeciul în sinea lui. Futui. M-o ţăpuit cu doi euro! Doi euro, futui. Eram sigur că iau ţapă dacă iau taxiul. Futui. Futui-futui!

27 lovituri, dă-i și tu!

Ana si Groparele

Ce nume simplu! De numele “Groparu” zic, of cors.

Prima dată am văzut-o pe Ana la mare. Eram în vacanţa dintre anul 1 şi anul 2, şi ea era pur şi simplu superbă.

Voi ştiaţi că până să intre foarfeca în părul româncelor, cândva pe la începutul secolului XX, toate (98%) erau bălaie?  Ei bine, ştiaţi că înainte de a intra fast-foodurile în România şi de a se aşeza temeinic pe şoldurile, coapsele, cururile şi burţile româncelor, dragele noastre compatrioate erau TOATE superbe? De o cioplitură remarcabilă? Deci nu mă înţelegeţi greşit, nu că ar fi ceva în neregulă cu o femeie cu carne pe os; mai ales că astea mai plinuţe, zice-se, îs cele mai demenţiale la pat, şi alea frumoase-frumoase şi scobitori se opresc în toiul fornicării copulare ca să vadă dacă nu le face burta cute (şi aici Groparele nu se poate abţine de la o grimasă lămâistică). Dar în Costineştiul anului ’98, te plimbai pur şi simplu prin colecţia de vară-toamnă de cele mai frumoase pământence. O oază de frumuseţe, o plajă nebună de venezuelence topless (dacă nu mă înşel, ţara cu cele mai multe Miss World).

Şi pe  plaja asta plină de superbităţi, cine îmi sare iremediabil în ochi? Ana, mâncu-v-aş. Ana.

Topless, cu bikinei d-ăia cu jnur. Stătea fata pe nisip, într-o vară mult prea caldă, întinsă unde se spărgeau valurile, şi se rostogolea, cu sânii zâmbitori către soare. Tunsă zero. Deci zero! Şi îi stătea demenţial. Şi vă jur că nu era ochi de mascul care să nu lăcrimeze salivă. Vă jur! Şi un italian mai cărunţel care a încercat să o agheţe şi-a luat un flit cum nici un conaţional de-al lui padrino nu şi-a luat vreodată de la vreo româncă, de la retragerea aureliană încoace. Deci la faza asta fata a crescut în ochii mei cât Burj Dubaiul, fiindcă puţine românce sunt în stare de asemenea decizii virtuoase când e vorba de halitori de macaroane. Mai ales dacă e şi bătrân!

Io toată viaţa am fost timid cu fomeile; aşa că nu am atacat reduta în faţa căreia bunicuţul italian sângerase ca un viţăl abatorizat, marca bălţată românească. Dar am păstrat în memorie căpşorul ei cheluţ, cerbicia ei, exclusivismul erotic şi tăt ce era ea, Ana, poezia  (am auzit pe cineva strigând-o pe plajă cu numele ăsta).

Eu şi cu Ana nu ne-am mai întâlnit până prin iarnă; când, dintr-o dată, mi-a zâmbit dintr-un poster în magazinul Central, şi ulterior dintr-un clip – reclame la un producător clujean de sutiene. Şi ea avea, măi frate, cu ce umple cupele alea; deci avea. Şi am zis – ha! destinul. E din Cluj, deci; deci ne vom întâlni cât de curând!

Şi au mai trecut doi ani, şi-mi spune un prekin – bă, zice, ţie-ţi plăcea de Ana, aia din reclame? Bă,… da, no, da. Di ce? – Te caci pe tine, zice ăsta, am fost la un chef, era şi ea p-acolo. Ioi! strig eu, fain! Şi? – E! zice. E o drogată şi-o beţivă, dă-o-n quisda mâne-sa. Ana! strig eu, cu pumnii încleştaţi! – Ana, mă, e o boarfă, dă-o dreq. O supt la votcă şi o băgat la pastile în ea până o adormit pe canapea; şi i-or pus ăştia o hîrtie pe piept cu “GAME OVER. INSERT COINS”, şi i-or făcut poze, las-o-n bruşul ei.

Şi nu am vrut să îl cred; până când nu mi-o arătat altcineva, peste vreo 5 ani, un filmuleţ porno cu Ana făcut la Budapesta, Ana, deci fosta mea Ana şi cu încă o româncă, şi cu doi futadores. Care futadores or făcut swinging cu fetele alea, şi le-or făcut ferfeniţă toate orificiile fetelor într-o ordine dintre cele mai năstruşnice, şi le-or pus şi pe ele să îşi facă tot felul de năzbâtii una alteia, şi la final s-au deşertat la Ana pe chelie, că ea era tot tunsă zero, şi îi stătea mega-bine, mai puţin când s-o umplut de aracetul de la ăia doi futadores, că nici nu mai putea vedea nimica, săraca, aşa i se prelingea pe pleoape.

Şi din momentul ăla nu mi-o mai păsat de Ana, fincă am scos-o de la inimă pe Ana definitiv, şi bag samă că nici nu o fost iubire adevărată între noi doi, fincă nici măcar o secundă nu mi-am pus problema să trecem amândoi împreună peste acel moment dificil din relaţia noastră, şi să fim fericiţi împreună până la moarte!

46 lovituri, dă-i și tu!

Vinerea o ia şi Groparu mai lejereanu

Sper ca nu vreţi postare şi azi, da? Că n-am! Şi dacă n-am, n-am! E criză, da?

1. Harci vorbeste de fiica familiei, prima in ordine cronologica. Care fiica familiei e asta, of cors. Ailantă fiică a familiei încă e prea micuţă să facă năzbâtii, da’ mult nu mai are până începe, aia-i clar, mai ales că are trei profesori doctori docenţi în nebunii la ea în casă! (mamă, soră, tată).

2. În frumosul oraş Turda, lângă demenţiala lor salină, banda de muzicieni TRAFF!C vor băga un concert azi, de la ora 20. Gugăliţi-i pe youtube dacă vreţi să auziţi cine sunt ei, ce iaşte lucrul lor şi de unde vin.

3. Julică iar s-o pus pe şotii.

Weekend fain! Io, unu, nu cred că ies din aşternuturi decât ca să trag, eventual, o plimbăreală până la budă. Da’ mai nou m-am hotărât să nu mai fac pişu şi caca, că e criză, şi nu vreau să pierd resurse preţioase!

8 lovituri, dă-i și tu!

Grija mare unde parcaţi!

– Nu-ţi zic, mă. Tu ej bou, şi pui povestea pe net, să mă citescă toţi!
– Taci, mă, zic, nu hi chitră! Zi-mi. Tăt! Deci parca neregulamentar?
– Ce neregulamentar, mă. Ce neregulamentar! Că parca de nu puteam ieşi pe poartă cu bicicleta. Şi i-am pus bilete la parbriz! Mi-o pus primăria un copăcel în faţa porţii, şi mi l-o rupt berbecu’, că parca acolo! Mereu parca.
– Shit. Şi i-ai zis ceva?
– Da’ cum nu!
– Păi şi ce-o zis?
– Că el acolo are sediul firmei, şi e director economic! Şi că n-are unde parca. Şi că asta e! Şi io i-a zis că 20 m mai încolo e ditamai strada largă, şi poate parca acolo, că e loc berechet, şi nu deranjează pe nimeni, şi nici nu rupe copacii; şi mi-o zis că e prea departe 20 metri, că el are treburi importante de rezolvat pentru firmă, şi timpul lui e important!
– E, kkt, zic io. Şi? Ce ai mai făcut? Zi, mă, că oricum ştiu tot!
– Nu-ţi zic, mă! Că tu dai pe blog.
– Taci, mă! Taci. Zi!
– Păi ce să mai zic, mă! Că am cumpărat dupa aia încă doi copăcei, pe rând, doi tei, şi mi i-o rupt şi pe ăia! Bă! Am dat 100 lei pe ei. Ba mai mult, când nu era acolo directoru’ economic, parca altul, de la aceeaşi firmă. Şi când mi-or rupt şi al doilea tei, l-am întrebat pe ăla: da’ ai loc să parchezi? Am, zice al doilea, care nu mă ştia; da’ este unu’ aici la casă care nu ne lasă să parcăm, un berbec, ce mai.
– Tulai! zic. L-ai pleznit?
– Nu, zice, nu. Da’ m-am inervat.
– Corect, zic io, corect. Şi ce ai făcut?
– Am mai stat, că-s ardelean, şi mă inervez mai greu. Şi a doua zi, iar parchează directorul peste copăcel!
– Ha! mă scap eu.
– Şi ies afară, ies cu greu, că-mi blocase iară poarta. Bă, dom’ director! îi strig. Ce faci? – Dă-mi pace, zice directorul, că mă grăbesc, ţi-am zis că nu am unde parca, şi nu mă duc 20 metri mai încolo, că io am treburi importante de rezolvat pentru firmă!
– Nasol.
– Da. Şi mă duc înapoi în casă, şi ies înarmat cu arme albe: o şurubelniţă şi o lopată.
– Yeeesss! Şi?
– Nici un şi. I-am dezumflat prima roată, apoi a doua.
– Ha!
– Da. Şi a treia, şi la a treia o ieşit pe geam şi o strigat la mine!
– Şi ce ai făcut?
– I-am arătat lopata. Şi l-am invitat frumos să discutăm, şi nu o vrut.
– Nu înţeleg de ce! zic.
– Nici eu, zice. Şi atunci i-am băgat şurubelniţa în ultimul cauciuc, şi o fâsâit urât.
– Ha! zic io.
– Da, zice el. Ha!
– Şi de atunci nu o mai parcat acolo?
– Nu, zice, că firma la care lucra nu-şi plătise ratele la leasing la maşini, şi o venit după două zile firma de leasing cu jandarmii şi le-or confiscat maşinile. 37 de maşini, mă. Şi acuma – ştii ce liberă e strada? Aiaiai! Da’ bă… să nu te prind că mă pui pe blogu’ ăla al tău, că mă inervezi şi viu cu lopata şi cu şurubelniţa la tine!
– Taci, mă, zic, taci. Taci, că nu pun.

28 lovituri, dă-i și tu!