Aaaaaauuuuuuuuuuuuu!!!!!!!

E adevarat ce ati citit: ma doare la pedala, is la sorella in Jermanica de joi dimineata incoace, si ma doare la pedala, finca beau vin vechi de la cumnatu din kimnitza (asar am beut vin nemtzasc din ’94, in sara asta croat din ’96) seara de seara, ma plimb prin Weinacht -crajme zilnic si beu vin fiert si bere, pap ca porcu, finca astia nu or auzit de alte legume decat de carne, ragai finca nu am diacritice, si ma distrez cu nepotii, care mi-or reactivat sciatica, ca ii tot port pe sus, si le dau voie sa ma plesneasca peste fluiere.

Pa, revin in 2 dec. la voi in tara. Sper sa mai fiti in UE dupa votul de dumineca!

17 lovituri, dă-i și tu!

Mereţi la vot!

Păpam şi eu papa de la chineji în bucătăria cooperativei, şi citeam Dilema. Io nu ma dau intelectoal, că nu ai cu cine; da’ cumpărasem număru’ ăsta încă din septembrie şi abia amu am inceput să îl citesc, mai ales că era numărul ăla cu Sexul in comunism.

Intră ea. Programatoarea.

– Ce citeşti? zice ea, programatoarea.
– Dilema, zic eu, ca sa ma dau jmeker, ştii?
– Nu, zice ea, programatoarea.
– Stii, zic, Dilema. Aia a lu’ Pleşu.
– Nu, zice ea, programatoarea.
– Pleşu, Andrei Pleşu.
– Nu.
– Nu ştii? Ăla de este jingle cu el pe Guerrilla, că sună Tamango, şi-i zice “Alo, Pleşu?” “Da, la telefon!” “Bine că eşti tu deştept!” Nu-l ştii? Ăla de zicea că grădina e o mască pe faţa naturii, ăla cu “Despre îngeri”… fost ministru al culturii…
– Nu.
– Îi cu ăilanţi, Cărtărescu, Patapievici… eia. ‘telectoalii.
– Nu-i ştiu.

Vă implor, mereţi la vot în 30 noiembrie.

33 lovituri, dă-i și tu!

M-o sunat Vodafonu’

– Bună ziua, domnu’ Groparu?

Haha! Zic eu. Dupa voce îi sigur vruna de la call center, aracan de steaua lor! Că numa femeile alea vorbesc aşa politicos cu mine, restu mă fac porc şi nesimţit, parcă-s înţelese între ele.

– Chiar el, da’ fără domnu’, zic, înecându-mă cu propria mea modestie.
– Ştiţi, sunt Cici Făină de la Vodafon, am sunat să vă facem o ofertă specială. Aveţi două minute?

Aveam. Cum Dumnezo să n-am? Mai am chiar câţiva ani buni de trăit (sper) înainte de a-mi cunoaşte groparii mei.

– Haiti! Domnişoară, zic, atâta mi-i de frică de ofertele voastre speciale…
– Staţi să vă spun, este vorba de 100 minute naţionale pentru 2 coco pe lună. Am vorbit deja cu mama dvs., care este fericita useriţă a abonamentului care e pe numele dvs, şi deja a fost de acord, dar avem nevoie şi de acordul dvs.
– Păi mi se pare normal, că io plăteşte abonamentu, nu Tăriceanu. Da’ e ziua mea şi nu ştiu io? Cum aşa, daţi 100 minute la 2 coco?
– Păi, zice ea, uite cum e oferta: alegeţi o locaţie unde staţi cel mai mult dumneavoastră – scuze, mama dvs. – şi din locaţia aia sunaţi cele 100 minute în contul celor 2 euro.
– Bun, zic eu, locaţia v-o şi comunic acuma: ROMÂNIA.
– Nu se poate aşa, zice, trebe o locaţie strictă, gen acasă, la serviciu…
– Aha. Şi dacă eu fac doi paşi în afara casei, plătesc tarif normal, aşa-i?
– Da, aşa-i.
– Bun, zic. Ai mei stau 6 luni pe an la ţară, ceea ce înseamnă că trebuie să schimbăm de două ori pe an locaţia. Cât costă schimbatul?
– Aaa, zice, mizilic: 7.50 euro pe schimbat.
– Plus TVA, zic eu.
– Da, plus TVA, zice ea.
– Tu domnişoară, nu numai scumpă, ci şi dragă: e enorm. Aveţi nevoie de resurse inimaginabil de scumpe ca să operaţi în server modificarea locaţiei, de îmi puneţi în cârcă să plătesc două baxuri de bere la fiecare schimbare?
– …
– Deci. Aţi auzit de RDS?
– Da…
– Aţi văzut ce oferă ei la 2 coco pe lună? Plăteşti tariful de interconectare, atâta tot. Şi dumneavoastră mă ţintuiţi la pat şi îmi mai şi luaţi 10 coco cu TVA dacă sun din budă, nu din dormitor? Păi ce ofertă e asta?
– Să înţeleg că nu vă interesează…
– Păi domnişoară, tocmai amu când mă gândeam să mă portez cu tot cu număr din Vodafonu vieţii, dvs. îmi faceţi o ofertă de mega jeg-măneală? Vaaaaai… Nu, nu e bine. Nu e deloc bine. Comunicaţi vă rog şefilor dvs. că e o ofertă nesimţită, fără cei 7 ani de-acasă, care ar trebui pusă la colţ, în genunchi, pe coji de nucă. Asta e! Sorry.

Şi niciodată nu voi înţelege de ce m-or sunat Vodafonii de pe număr de Orange.

Nu, asta chiar niciodată nu o voi înţelege.

21 lovituri, dă-i și tu!

Despre furia vişinie

În primii mei 1000 km cu ea am reuşit următoarele isprăvi:

– rămas de două ori în pana prostului, înfruntat priviri încruntate de la MOL că de ce înfig benzină în sticlă de apă Dorna, răspuns că-s şi începător, şi şi prost, şi sunt exonerat;
– băgat benzină de care nu trebe în rezervor;
– omorât bateria, schimbat bateria;
– stricat încuietoarea, schimbat încuietoarea;
– stricat ştergătoarele, condus pe ploaie fără ştergătoare, evitat accident, sughiţat mama mea, dar şi a lor, schimbat siguranţa, reparat ştergătoarele;
– condus cu frâna de mână trasă şi şocul pornit zeci de kilometri;
– rămas în pană în giratoriu în Mărăşti, împins maşina până în benzinărie, de m-or claxonat ceilalţi participanţi la trafic că şi amu îmi fac urechile iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii;
– loat la ocazie una bucată unguroaică pe nume Erzsebet – ce nume simplu! – de la Mediaş la Cluj, punctat drumul cu replici memorabile gen “eşti unguroaică? no, azi la unguroici nu lom bani pe ocazie, ca e oferta specială, şi unguroicile place la mine!”, “pfuaaaai, ce bună o fost pălinca aia de azi-dimineaţă!”, “te rog frumos să mă ierţi că nu pot pune manele, da’ mi-i stricat casetofonu!” şi “te rog frumos să mă trezeşti când ajungem la Cluj!”; başca, fincă nu mere casetofonu, am delectat-o cu pesa mea şi a Crivăţului, pe care o am pe telefon, ca orice manelar pe care se respectă. I-am mai zis şi că dacă se strică maşina e din cauza ei, şi o dau în judecată; şi dacă fac accident o las la şoferu ălalalt ca sclavă sexoală ca despăgubiri; şi dupa aia ă să o chem să jure strâmb, cu mâna pe Biblie, împotriva departelui eu, că eu devenisem aproapele ei. Şi că să-mi zică cu ce maşină cu numere de Covasna care vine din faţă vrea ea să mă joc chicken.

La final i-am cerut prietenia, da’ o zis că nu mai are, că e închis la pită.

E, mai exagerez şi eu.

22 lovituri, dă-i și tu!

Români, bateţi-vă copiii, că alfel ei nu pricepe

Stau la mine la balcon, vară, frumos. Mă uitam la mămicile şi mămicii care îşi distrează plozii la părculeţul din faţa frumosului bloc din frumosul cartier muncitoresc unde nefrumosul Groparu îşi îngroapă ratele.

Un mămic, adică un nene, încerca să îşi convingă progenitura să se deie pe tobogan.

– Hai, du-te sus, că eu te prind.
– Mmmmnnuuuu, zice ăsta micu, bosumflici.
– Du-te, mă, că te prind!
– Mmmmmnuuuu, zice micul căpos.
– Mă, tu mă înfrunţi pe mine? Ţi-am ordonat să te dai!
– Mmmnuuu, zice ăsta micu, şi lăcrămează.
– Paştele şi anghinarea mătii de copil prost, stai că te-nvăţ io minte!

Mere şi rupe din gard o joardă, pe care începe să o rotească pe deasupra capului, ca un viking.

– Te duci, sau te bat? argumentul suprem.
– MMmmmmmmm… copilu deja caută un loc unde să fugă, da’ fiind prins între Scyla şi Caribda, unde să fugă? că îl prinde tata din doi paşi.
– Acuma te duci pe tobogan! Şi îl înşfacă tata de o areapă, îl târâie până lângă tobogan, şi continuă boscoroditu: că tu eşti copil; şi tu tre’ să fii fericit că eşti copil; şi io văd că tre’ să te bat ca să fii fericit! Ia: hopa sus!!!
– weuihfiojweşlkjfkkaaaaaaaaaaaa, plânge ăsta micu.
– Gata cu plânsu! Amu dă-te la vale. Amu!
– Oooooaaaaaaaaaaaaa… deja plângea ca o mireasă. Da’ de voie, de nevoie, se lasă să alunece pe tobogan. Îl prinde ta-su, aselenizează în bune condiţiuni.
– No? Ai murit? No… du-te amu şi mai dă-te o dată. Hai! ACUM!!!!!

– Mmmmmmnuuuu…

23 lovituri, dă-i și tu!

Că tăt veni vorba de ciainiz,

…intr-o seara de vineri de asta-vară, ieşim de la muncă – claro – io obosit dupa o săptămână de gândit numai şi numai la concediu. Şi în drum spre parc, ne oprim la ciainiz, aceiaşi din postarea anterioară, să-mi ieu spaghetele mele creţe, o papa pe care v-o recomand. După care pornim către băltoaca aia din Parcu Mare, să ne uităm la reţe cum se măcăne ele pe ele şi să sugem macaroanele elea din orez şi cărniţă de pui – sau de gândac de bucătărie.

Şi când percheziţionăm plăşile cu papa, descoperim cu stupoare că canci furculiţe. Tanti cu paRchetul uitase să ni le puie!

Io, din câte ştiu, îs român. S-a demonstrat ştiinţific că în urma unui cataclism nuclear, românii şi crocodilii vor fi cele două rase dominante de pe planetă. Şi io, fiind prin urmare predispus genetic la supravieţuire şi la făcut rost de furculiţe, mă ieu de turu pantalonilor şi mă duc la Chios, la terasa aia din mijlocu parcului. Ştiţi voi, terasa aia unde vara prin iunie e plin de bagaboante de liceu şi facultate care îşi fac banchetul înainte de a face pe bancheta unui BMW chestii de care mi-i şi ruşine să scriu, da’ nu mi-i ruşine să le fac şi eu.

Şi ajung la cel mai sictirit chelner din judeţ.

– Fratele meu, zic eu, îs cu gajica în parc, şi am loat papa de la chineji, şi eia or uitat să ne puie tacâmuri; nu îmi închiriezi de la voi nişte furculisioane? Să putem şi noi păpa creştineşte.
– Nuş, nu se poate, zice gânditor, scobindu-se cu furculiţa supt unghii.
– Îţi las garanţie, plusez eu.
– Nuş.
– Uite 5 lei, zic, revin cu ele in 20 minute.
– Bun, zice. Ghiţăăă, strigă către unu care chiar avea moacă de Ghiţă, trebe 2 furculiţe! Ţine, zice.

Ezită un pic.

– Poţi să nu mai vii cu tacâmurile înapoi, zice.

Nici nu m-am mai dus.

Ce l-am fraierit!!!! Că la Kaufland îs trei furculiţe de inox cu 5 lei, nu 2 furculiţe, cum le dădea el.

Această postare nu are nici o legătură cu faptul că în seara asta am luat o pauză de la postare şi m-am dus la budă pentru număru’ 2, iar maşina mea de spălat o început să valseze voioasă prin baie, de o trebuit să o iau tandru, dar ferm în braţe, cu pantalonii – dar şi cu chiloţii – pe vine.

13 lovituri, dă-i și tu!

Iară la ciainiz

Deci tocmai reveneam de la notar, unde am ajutat un cuplu de pakistanez+româncă să îşi cumpere un apartament; şi am aflat ca pakistanezul se căsătorise cu românca din interes (!!), pentru cetatenie, deci va dati seama ce disperare pe capetele lui. Plus ca romanca era cea mai mica fiinta pe care am vazut-o eu vreodata in viata mea, mai mica chiar si decat la documentarele de pe Animal Planet.

Si ma duc la ciainiz. Si in fatza ciainizului, statea chinezu care de regula bucătărea, da’ amu prinsase şi el un moment de respiro. Ma uit la el, se uita la mine (nu cred că m-o văzut, cu ochii ăia mijiţi), şi îi zic:

– Salut!
– Ha? face el.
– Hello, zic.
– A, servus, zice.

Intru înăuntru, îi zic la româncă:

– “Pui” cu nush ce, orez (am pus ghilimele fincă poate numa avea gust de pui, da’ era carne de gândac de bucătărie).
– La pachet? zice.
– Da, zic.

Stau o clipa, imi vine calamburu, si nu ma mai aptin:

– Serviti si la paRchet?
– La ce???
– La paRchet, zic eu, si-mi vine sa râd, ce genial pot fi eu în zilele de marţi.
– …, face vânzătoarea, globulizându-şi ochii a nepricepere.
– Nu te-ai prins? Pachet, paRchet… zic eu.
– Nnnnnu ştiu… oi fi eu obosită, zice ea, şi tace, că mai aşteaptă explicaţii.
– Păi mă gândeam că ce tare ar fi să serviţi şi la paRchet, nu numa la pachet, zic, dar acelaşi zid de necooperare îşi închide uşa în faţa mea.
– Dă-i pace, zic, numa dă-mi odată puiu cela. Mersi frumos! Pa, spor.

Ies. Afară, acelaşi chinez:

– Servus, zic eu.
– Hello, zice el.

6 lovituri, dă-i și tu!