Groparu îşi ia două zile de concediu fincă are neşte chestii de rezolvat, sper să nu fugiţi pe alte saituri până revin, că imediat vă prind că mirosiţi a alţii şi vă descopăr rujul pe guler! Şi la mine nu prinde faza aia cu “eram beat, dragă Gropare, am intrat pe DailyCotcodac şi mi s-o părut că Julică e mai parfumat la scris ca tine, şi-apăi am început să mă tăt joc cu scroll-ul, şi până să-mi dau seama deja comentam la el…!”, că imediat vă arunc lucrurile-n stradă şi vă pun pe icnor pe yahu – beng-jbeng, ban IP, sayonara.

Ne recitim miercuri – vă las pe mâna cotcodăcitorului, că l-am lăsat să mai intre pe aici să mai aerisească camerele şi să deratizeze în lipsa mea.

Mesaj de la Ramona Cărpenişan: “Aseara nu a mai facut complicaţii, dar încă e în stare critică. Cu fiecare zi care trece fără complicaţii sunt speranţe tot mai mari”.

Aşa că cei care se roagă sunt rugaţi să se roage în continuare, iar cei care nu se roagă… ei bine, ar face bine să se roage! Hai, Mile, prinde hâda de păr şi dă-i şuturi în cur până face roşu-n gât! Şi mai zi-i şi vreo două de dulce, că mi-i dor să te aud înjurând în sârbă, ca atunci când eşti la volan   plus că tre’ să ne duci acolo, în Beograd, la restaurantul ăla de pe Dunăre unde vin ţiganii şi ne cântă la linguri! Hai! Că şi io am tot venit peste tot unde m-ai chemat, şi la revelul sârbesc (ha, mai ţii minte ce varză eram?), şi în Crna Gora, şi la nuntă… doară nu vrei să rămâie sârbul dator! Plus că încă nu am apucat să îţi văd casa de vacanţă de la Timişoara! (mi-am luat şi undiţe să pescuiesc în lac…) Şi mai ştii doară ce eveniment esenţial avem de sărbătorit pe 16 mai, nu? Anul curent, dară!

Promit că fac ce vrei tu, numa’ deschide ochii ăia şi cere naibii, şi tu, o porţie de carne cu usturoi. Da, mă, cu mititei şi ardei d-ăla iute cu ulei, de îmnoi pita în el, de am mâncat la sîrbi, ai bun o fo’!

PS: Cei care puteţi dona sânge – informaţii aici. A2 pozitiv, depreferinţă, dar şi alte grupe de sânge sunt binevenite – se alocă sînge în compensaţie. Eu am A2, dar sunt alergic la tetraciclină şi mi s-a interzis să donez vreodată dacă caprele de la centrele de transfuzii fac pe nebunele şi vă spun că au suficient sânge (indicaţie că nu mai au chef să lucreze în ziua aia), insistaţi. Ameninţaţi. Loviţi, muşcaţi!

Dragi cimişoreni, un prieten foarte drag, Mile Cărpenişan, este în spital şi are nevoie de voi. Vă rog, dacă aveţi grupa A2 pozitiv, să mergeţi să donaţi sânge la Spitalul Judeţean (Bd. Iosif Bulbuca nr. 10, Timisoara) – pentru Mile al nostru.

Haidaţi! Va roagă Groparu;)

UPDATE: şi dacă n-aveţi A+, tot mergeţi, că i se alocă din grupa necesară.
şi abia de luni, că atunci e deschis. aici. Str. Martir Marius Ciopec nr.1 – de la 07:30. Da’ dimineaţa. Şi nu beţi alcool în weekend, şi să aveţi peste 50 de kilograme.

Mulţumesc, Puma

Roma prin ochi mici şi neprietenoşi de Gropar, care se mai şi holbează la lume prin camera foto de la telefon, ca un cocălar împuţit! Deci – o gaşcă de Harley Davidson:

Un Săndel parcat regulamentar:

Pa, Crin! Pa-pa, te pup.

Aşa arată un zid istoric din Roma. Aşa arată şi cetatea de la Aiud, jud. Alba. Deci suntem fraţi.

Roma-nii au măcar grafitti mortale.

Italienii au cojones.

In Roma e plin de români care şi-au făcut acolo Ţinutul lor Secuiesc..

Când se renovează ceva în San Pietro, se ridică bannere şi se face reclamă – mişeleşte, zic eu.

Da, au şi ei gropi. Păi dacă i-o luat groapele prin surprindere!

Budă!

Ai noştri – ca brazii.

Scooter de pitzy.

I’m a speak Ingrish.

Transportul în comun suckz uneori.

Uite ce nume frumos am!

Şi, cireaşa de pe tort: mere şi aşa, variantă italiană. Da, cu capsa pusă, da.

Tot timpul uit data exactă, dar azi avem cam aşa:

- 3 ani si 5 zile de www.groparu.ro (m-am pus pe mine primul ca să pice antiteza pe al doilea!);
- 1 an de www.dailycotcodac.ro – adevaratul viitor câştigător al roblogfestului de anul acesta!

La Mulţi Ani nouă, bă Julică, că tare deştepţi mai suntem, bă…!

Şi cam atâta, tare deştepţi.

Rămânem la Italia, da?

Vă reamintesc că un om, pre pronumele lui Groparu, ţine post în perioada asta. Credeţi-mă, nu îi e uşor: îi e mereu foame, nu are vlagă, e mereu irascibil, iar burta-i freamătă non stop, plină de metan; fincă Groparele numai ierburi mănâncă, şi voi să nu vă gândiţi că caii de la trăsuri şi vacile de pe imaş se beşesc de la cârnaţii haliţi la micul dejun. Deci cădem de acord asupra unui lucru: legumele face gaze. Completare: înfiorătoare gaze.

Ei bine, acest om, cu burta lui gropărească foarte vioaie, este dus de Ea  să îi cunoască familia din Italia: fratele ei plecat acolo acum 10 ani, başca două verişoare, başca pruncul de 8 ani al uneia dintre ele. Masă oficială, cu ştaif! Gropare, comportă-te frumos, fincă prima impresie contează, nu fute meciu’ tocma’ amu!

Io cu pruncii m-am înţeles mereu bine (deci nu e adevărat că pruncii ghicesc omul rău), fincă avem, în mare, acelaşi IQ. Aşa că io încep să mă râd cu pruncu’ familiei, că era drăgălaş, şi seara decurge super, pruncul se împrieteneşte cu mine, discutăm serioşenii, râdem, eu încep să mă văd Virgil Ianţu ghe la Cluuuj, el zice lucruri trăsnite, eu primesc aplauze la scenă deschisă de la familia ei (uite, dragă, ce bine se înţelege cu copiii – dar a fost profesor – da, serios? ce fain etc) – ce mai, mă simţeam bine, un învingător.

Şi la un moment dat ea începe să discute cu familia ei de-ale lor, eu tot discut cu pruncul, pruncul deja începe să îşi piardă răbdarea fincă trebuia să îşi cheltuie energia, şi ne apucăm “să ne batem”, adică să facem o trântă voinicească. Şi ne tăvălim pe jos, şi eu îl gâdil, şi el râde sonor, şi io râd de râsul lui; şi într-una din contorsionările noastre, s-a întâmplat.

Îşi făcuse simţită prezenţa de mai din vreme, şi am tot sperat că vom fi afară pe balcon când se va întâmpla; dar nu a fost aşa. Aşa că, oricât m-am chinuit să o sugrum, nu am reuşit. Şi pe la mijlocul serii, o cohortă perfidă de vreo 17-18 drăguţe de beşini presate la rece de vreo oră şi ceva au ieşit silenţioase – dar tăcute – la aer, în eter, deşi îmi jurasem că nu le dau drumul acolo, la oameni în sufragerie! Dijaba, însă, că ele ştiau mai bine; doară aveau o voinţă a lor, independentă şi mai puternică decât a mea.

Şi am sperat, ca un laş, că pârţul meu îngrozitor va trece neobservat, că familia, care oricum discutau de-ale lor, vor da în sinea lor vina pe copchil, iar eu, din delicateţă, mă voi face că nu simt nimic, iar ăsta micu oricum se tăvălea pe jos şi nu mai respira de râs, deci împrejurările îmi păreau a fi favorabile.

Dar lucrurile nu au fost să fie aşa. Fincă pruncul a sărit în două picioare, serios dintr-o dată; s-o uitat la mine urât, foarte urât; şi a zbierat odată acuzator de s-a auzit peste toată marea Adriatică până în vârf de munte în Croaţia, că doară ce-i o mare Adriatică la un zbieret de prunc de 8 ani?

- GROPARE!!!!!!!

Am început să mă rog la Dumnezău şi la Maica Precistă să deschidă pământul şi să mă înghită, fincă presimţeam ce e mai rău.

- TE-AI BEŞIT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Io ţin post, o decizie foarte neinspirată când mergi în cizmă; fincă io zic că italienii ştiu să gătească nişte chestii din carne şi brânză chiar OK. Dar fincă ţin post, m-am mulţumit cu nişte salăţi la 8-9 euro care m-or lăsat mai leşinat de foame ca înainte să le rumeg. Şi la Vatican, dacă le paşti iarba, te paşte o câtamai amenda; plus că nu am putut să halesc, româneşte, niscai lebede, că nu erau de post, deci ţapă.

Aşa că – ne cazăm, vedem Colosseumul seara, tulai mare mai e, facem poze, aici e Columna lui Traian, un film întreg despre război fără reclame, pun pariu c-o luat şi Oscarul; ni ce de ruine, parcă eşti în Zlatna aici! Ce naşpa că o venit criza şi italienii nu or mai avut bani să astupe gropile astea cu ruine, coloane şi ziduri vechi din centrul Romei, asta e.

Şi ni se face foame: marş amândoi la restaurant, să bag nişte nutreţ, că leşin.

Vine chelneriţa, şi eu activez lobul parietal pe limba italiană:

- Bunoa sera, zic eu. Voglio mangiare, ma’ senza carne, senza lecce, senza ovi, senza formaggio, solamente veggi! Ai capito?

Trebuie să ştiţi că italiana mea e un fel de nici un fel, un soi de Na’avi de Cluj cu vocale lungi, că aşa am văzut io în filmele americane că vorbeşte Joe Pesci în rolurile de mafiot italian. Şi ştiu că habar nu am să scriu în italiană, deci nu vă mai daţi rotunzi că Groparu iară semnalizează că habar n-are!

Chelneriţa se uită la mine într-un mod isteţ, şi-mi zice pe şleau, în limba mamei mele:

- Adică de post?

Era o seară liniştită în capitala Italiei, iar Bruno, în camera sa de hotel, se pregătea pentru a doua zi, una deosebit de importantă pentru el. Îşi puse costumul la tratament cu aburi în baia cu duşul fierbinte pornit, pentru că se cam mototolise de la drum; îşi verifică nodul la cravată, îşi scuipă pantofii şi îi şterse atent cu draperia, şi îşi pregăti ustensilele de bărbierit pentru dimineaţă. Era în delegaţie, iar a doua zi urma să se întâlnească cu preşedintele unei importante companii italiene din domeniul ambalajelor de gnocchi, cu care spera să încheie un contract de exclusivitate pentru serviciile de transport oferite de compania la care lucra Bruno. Bonusul trimestrial al lui Bruno depindea de succesul întâlnirii de a doua zi.

Şi, pe când îşi pensa urechile, Bruno auzi un mini-geamăt din camera de vis-a-vis. Se opri o clipă, şi când geamătul deveni puternic, baritonal, masculin, Bruno zise:

- Se fut. Se fut, îşi zise Bruno, mustăcind un zâmbet complice. Vecinii mei, gli Romeni. Se fut ca iepurii.

Geamătul se auzi din nou, mai puternic ca prima dată, mai prelung şi mai vibrant.

- Aşa! Dă-i!, Madonna, haha, deşi sunteţi Romeni, mă bucur pentru voi, amore massimo, é.

Geamătul se repetă, încă şi mai baritonal. Bruno dădu TV-ul pe o emisiune de seară cu italience cu ţâţe mari de pe ReteQuattro, şi dădu sonorul la maxim, să acopere.

- Câtă virilitá, Domini, câtă tinereţă! Of, passione, ragazze, Perroni, Italy… oftă Bruno, şi îşi aminti o secundă de ce făcea el cu ragazzele acum 6 ani, când nu era căsătorit şi nu îi avea pe cei cinci bambini ai săi. Acum – îşi vânduse Alfa Romeo, avea un Fiat Idea luat în rate, cel mai mare mai avea puţin şi mergea la şcoală… se schimbă vremurile!

Gemetele nu conteneau, deveniră o litanie sacadată, apoi urcară o gamă până începură să evoce o furie animalică, o tensiune zăgăzuită pe cale să se reverse ca un puhoi primăvăratic, un vulcan titanic de pasiune fierbinte cât Soarele, o avalanşă de simţiri care trădau un iraţional pur şi de nestăvilit, un vuiet ca de Mare Tireniană…

…după o oră de gemete, Bruno începu să se gândească cu cine şi la ce vârstă mai avusese el asemenea performanţe – fără stimulente. Hmm… avusese, fără doar şi poate! Dar amu avea un lapsus şi nu-şi amintea prea bine.

…după 3 ore, Bruno se gândi să sune la recepţie.

…după patru ore şi jumătate, în miez de noapte, Bruno, care se lupta cu somnul, cu gemetele masculine din camera alăturată şi cu bătăile ritmice şi sacadate în saltea, începu să le bată în perete. Basta, mascalzone, vai via! şi mai zise câteva cuvinte italieneşti care nu se spun decât între benzi rivale de sicilieni şi coze nostre.

…după 6 ore aţipi, iepureşte, cu patru perne peste cap şi sonorul la maxim, într-un concert de vaiere şi scâncete în cele mai ciudate tonalităţi.

…dupa 8 ore, Groparu reuşi şi el să adoarmă şi să nu mai geamă ca prostu de durere de măsea de minte, futu-ţi gura mătii de durere de măsea care nici cu trei Ketonale nu trece!