- Buna ziua, vă sun din partea companiei Orange Romania. Am ales numărul dumneavoastră deoarece sunteţi în reţea de multă vreme. Ca apreciere a faptului ca nu aţi părăsit reţeaua pentru alţi operatori mobili cum ar fi Cosmote, Vodafon sau Zapp (wtf! m-am întrebat instant, Zapp? ce-i aia?), compania Orange România vă oferă un premiu special pentru dumneavoastră.
- Aşa, zice Groparu, cu vocea de gheaţă.

Era sâmbătă, şi mă uitam la un documentar pe National Geographic despre sexul la urşii polari. Bieţii de ei, trebe să meargă sute de kilometri să prindă o felie de ursoaică în călduri! Păi nici nu e de mirare că sunt pe cale de dispariţie, că io nu prea am auzit de relaţie la distanţă care să meargă.

- Premiile constau într-o excursie pentru două persoane în (şi aici am auzit un nume gen Palma de Berivoi, sau Playa de Dobârca), premiul al doilea constă în (aici am căscat şi n-am auzit, o ursoaică tocmai refuzare o partidă de sexuleţ fincă o cam durea capul, nesimţita, deci adio film porno cu urşi polari) sau un telefon Nokia de 12 milioane de lei.
- Aşa, zice Groparu.

Zapasem pe Descopery între timp, era reclamă la emisiunea aia în care îţi prezintă escrocheriile alea adevărate: dacă e prea bună oferta, e o escrocherie, zicea un nene serios şi englez, cu cioc. Zapez înapoi la urşii polari, un ursulică era plin de sânge, nuş dacă de la sex cu o tanti ursoaică mai dominatoare sau de la vreun pinguin violat. Casc din nou.

- Tot ce trebuie să faceţi ca să vă ridicaţi premiul este să vă prezentaţi luni în Bucureşti cu buletinul dvs, la adresa (şi-mi dă o adresă de prin piaţa Matache). În acest scop, vă rog să-mi comunicaţi un alt număr de telefon la care să vă pot suna pentru a vă comunica celelalte detalii.
- Nu am, zice Groparu, demisec. Şi mă uit la scama mea din buric. Era de culoarea tricoului. Interesant, îşi zice Groparu sieşi.
- Un număr de telefon fix…? încearcă vocea.
- Nu am, bă, zice Groparu, căruia îi era lene până să se şi scurme în nas.
- Păi şi atunci cum să vă…
- Bă, zice Groparu, deja ueber plictisit. Bă! Ce plm. Tu mă crezi prost? şi tac.
- …
- Lasa-mă-n pana mea, eşti un mincinos. Adio, îi mai zic.

La celălalt capăt al firului – paoză preţ de o secundă. Şi începe să se sloboade cu invective injurioase, şi io-l ascult; şi când îşi trage aerul în kepţi îi urez o floră microbiană ostilă la părul creţ, şi îi închid, dar nu înainte de a-l îndemna, călduros: marş şi caută-ţi de lucru, javră. Pisda mătii.

Numărul de telefon de pe care am fost sunat: 0749881818. Se aude acolo, sus, la Orange?

PS: am vrut să sun dupa aia la call center mai târziu, când mă plictiseam, dar mi-am adus aminte că la anumite ore, serviciile de call center la Orange se plătesc. The future’s bright, lol. My ass is brighter.

Famelie mare: mamă, tată, doua prunce (între noi fie vorba: frumuşele şi deştepte, şi scumpe! imediat 5 şi imediat 2 ani). Explicat la prunce că pleacă în Spania, la palmieri, căldură, nisip, plajă; tortillas, paella, portocale. Pruncele bătut din palme, în extaz.

In Spania, famelia noastră trebe sa fie naşi – din informaţiile mele – a 7-a oară. Ei fac colecţie de fini. Tot e bine: alţii fac colecţie de dinţi de aur sau cartele de telefon.

Aeroportul ghe la Cluuuj.

- Paşapoartele micuţelor, zice Garcea de frontieră.
- Nu au, zice tatăl, sigur pe sine. Stai cuminte, le zice fetelor, imediat ajungem în Spania!
- Bun, paşapoartele dvs. în care sunt trecute micuţele.
- Păi nu avem decât numai buletinele, că suntem în UE, şi ajunge buletinul.
- Bun, nu puteţi pleca cu ele, cu fetiţele! zice Garcea de frontieră.
- Avem certificatele lor de naştere! zice tatăl, zice mama, în acelaşi glas subţire.
- Degeaba, dacă nu sunt trecute în paşaport nu puteţi trece, şi dvs nu aveţi paşaport.
- Dom’ne! Dom’ne! Stai puţin să ne-nţelegem. Dom’ne!
- Pare rău, vă rog să eliberaţi gazonul.

Urmează un dialog piperat, agitat. Încercări de înduplecări. Ce ţară de căcat, se exclamă în gura mare. Păi şi io ce să le spun la fini! Că imediat vă chem televiziunea pe cap, că ăsta-i abuz. Foarte bine, zice Garcea de frontieră, o să declarăm în direct că am prins o reţea de traficanţi de carne vie de prunce de imediat 5 şi imediat 2 ani. Că vă dau în gât că mi-aţi cerut şpagă! Că puteţi trece, dar vă înapoiază din aeroportul spaniol, tot dijaba. Că dom’ne, că-s fetele mele, sânge din sângele meu! Că nu se vede că fetiţele seamănă cu mine? se agită tatăl. Din fericire pentru ele, nu! mai zice Garcea de frontieră. Din fericire pentru ele, nu (mai zice Garcea de frontieră).

Un text excelent, marca Eftimie:

La cererea publicului telespectator, în premieră, un articol despre bucătărie.

Bucătăria este acel loc prin care trecem când mergem spre beci ca să mai luăm o popică de vin. Acum, ajungând la adevăratul subiect al discuţiei, beutura, trebuie să dezbatem importanta problemă a vinului bun.

Vinul poate fi folosit în mâncare, o ceşcuţă în tava cu pui la cuptor, 10 ceşcuţe în bucătarul competent care supraveghează importantul procedeu. Dar cum îţi dai seama că un vin este bun? În primul şi primul rând trebuie să ne ferim de „vinul natural de la ţară”. Sub această egidă am băut unele din cele mai îngrozitoare poşirci posibile. Orice gospodar de oraş are câteva peturi (noi, beţivanii din Ardeal, le mai zicem popici, sună mai eco) cu un „vin bun de la ţară, de la cumnată-miu/taică-miu/socru-miu”.

Din explicaţiile gospodarului înţelegem că ruda respectivă, care a produs onorabila poşircă, este un oenolog renumit în cel puţin trei judeţe, care provine dintr-un neam ce a dat ţării cei mai buni specialişti în acest domeniu. Ramura familiei sale se trage direct din Burebista, zeci de invazii tătare, turceşti, hune sau vizigote au fost efectuate doar pentru a jefui via familiei sale. În plus, ruda asta de la ţară nu deţine niciodată un căcat de hectar de vie ci minimum un deal. A doua zi dimineaţă te simţi învigorat, ca după o invazie tătară: te doare capul ca şi cum ar fi încercat vreun han să ţi-l despice cu o sabie extrem de neascuţită.

Alte vinuri de evitat sunt celebrele vinuri din „Dealurile…”

Click aici pentru continuare sa aveti un weekend deosebit, alaturi de porno channel! si daca nu, sa beneficiati de porno fara canale.

Prima dată a făcut, oral, un request for proposal să afle cine pleacă în oraş. P-ormă – uitaţi-vă şi voi cum mi-a fost trasat task-ul de a-i cumpăra lu’ şăfu’ gropăresc haleală.

Era cu deadline, of cors, dar deadline-ul nu era trecut în request, fiind comunicat decât verbal, dar eu m-am conformat. I-am cerut şi un confirmation message, dar mormăia deja cu şaorma în gură.

PS: Vă puteţi imagina ce ochi a făcut Ghiţă de şaormărie când i-am predat specificaţiile pe tejghea, listate, fără nici un cuvânt! Nu s-a abţinut, şi a şi scris cu pixul pe A4 “poftă bună, şăfu!” – dar ca să vedeţi asta trebe să merg cu A4 la secretare, să le rog să mi-o scaneze, lucru care complică foarte mult – da foarte mult! – postarea.

Ce mai mare parte a românilor care se blogăresc nu au prins perioada aia. Aia, ştiţi voi care.

În perioada aia, Alimentara era un loc deprimant ca Doftana. Şi nimeni nu se punea rău cu vânzătoarele – asta dacă vroiai să papi şi altceva decât conserve de peşte, creveţi vietnamezi şi biscuiţi Păltiniş. Fincă efectiv nu era altceva de papa în Alimentara. Nu era, şi pace! Carnea se vindea pe bază de tichete distribuite pe la 4-5 dimineaţa, lactate – ioc, salam – de sărbători. Pâine pe cartelă. Ulei – la fel. Şi nu exista Protecţia Consumatorilor: vânzătoarele tăiau şi spânzurau, beleau şi trăgeau pe roată, şi noi ne simţeam vinovaţi când ceream 1 leu rest. La măcelărie, dacă te vedeau copil prost, coastele sfrijite de porc costau cu 12 lei mai mult kilu’, că din părţi afişaj electronic, calcula măcelarul pe loc; dacă protestai, te lua pensionarul din spate de perciuni, că ţii rîndul aiurea pe loc, şi ca să se pună bine cu măcelarul, copil prost ce eşti, nuş ce vă învaţă prin şcoalele alea.

Şi într-o zi – scandal mare. Io eram la coadă la nuş ce; unghii de pui, sau cozi de peşte, sau făină, sau ceva de genu’. Şi intră un nene, furibund, scrâjnind din măselele lui de aur:

- Bună ziua! Am primit restul greşit! răcneşte el. Şi se face linişte în Alimentara. Mormântală. Gropărescă.

Asta era cea mai frecventă ciupeală de Alimentara. Mama mă punea să le zic “da’ o zis mama că nu are cum să coste mai mult de 18 lei 600 grame de slănină!”, şi vânzătorii ciupeau mai puţin, chiar dacă te vedeau copil prost; că nu te poţi pune cu vreo mamă pe lumea asta, că te mănâncă de viu. Mamele, îndeobşte, îi mănâncă de vii pe toţi dacă ele vor!

Şi apare nenea, urlând, după cum vă scriam. Vânzătoarea face pe niznaica:

- Ce rest? şi clipeşte.
- O cumpărat pkită! Şi i-aţi dat cu un leu mai puţin rest!
- Cine o cumpărat pkită? Că io dau tot timpul restul cum trebe!
- Cum cine! Fiu-meu! Şi nu i-aţi dat restul cum trăbă!
- Nu-i adevărat! Că io nu fur!
- Nu mă interesează! Că nu vă las io să-l jecmăniţi pe băiatul meu!
- Da’ cine te pune, omule, să-ţi trimiţi copilul la cumpărături! sare o colegă, că erau toate din acelaşi sindicat.
- Ce copil, tu doamnă! sare reclamantul. Ce copil! Că are 24 de ani!

- No uite-te la ăsta, mă, cum vrea să se bage-n faţă! Ui la el! Băăăăăăăă! Ui la el! Vacă cu Citroen! Eşti folositor la civilizaţie ca un apendice umflat… pe ce ai făcut, bă, şcoala de şoferi, pe bena de gunoi? Mai bine ai conduce euro-pubele… până şi nepotu-meu de 7 ani e mai bun şofer ca tine! Unde te crezi, bă, la Need for Speed? Şi mai ai şi odorizant roz la retrovizoare… ia să te văd mai bine, nu cumva ai geacă lucioasă cu glugă cu blăniţă, d-aia de femei? E clar, şi tu i-ai luat maşina lu’ gajică-ta, că C3 e clar maşină de piţi… nu mai avem loc de voi pe şoselele patriei, veni-v-ar ordinu’  de încorporare… de ce nu plecaţi toţi, mă, în Italia? De ce? Vedea-v-aş numa’-n poze de Hi5…!
- Bă, ce ai? Omu’ o semnalizat frumos, tu i-ai făcut loc, amabil, l-ai flashuit să înţeleagă, el s-o încadrat frumos, ţi-o băgat avariile să-ţi mulţumească, tu l-ai flashuit din nou în semn de “cu plăcere”… de ce dreq l-ai tot blăstămat?
- Cum de ce? PREVENTIV!

Don Juan tomnatic, cu Logan, căruia îi place viaţa aşa cum e ea – cu bune, dar mai ales cu rele: mai un vinişor scump, mai un pescuit, mai o demoazelă. Demoazelă mai aşa, de etatea lui cincuagenară, dar Don Juan nu e pretenţios: nu se dă în lături nici de la fetişcanele de 40. Agăţate de pe net, frate, de pe net.

Şi o asemenea fetişcană de vro 50+ primeşte privilegiul exclusiv de a petrece cu Don Juan o vineri noaptea superbă, cu uitat la Dansez pentru tine, cină romantică cu spaghete de la ABC cu carne de conservă ungurească, ceapă turcească şi ketchup Tomi, şi vin producţie proprie – mai greu el la stomac, dar totuşi vin de vin. Căci dacă bei un pahar, eşti beat patru zile, şi ţi-e rău alte trei. “Motorină” i se mai zice unui astfel de vin, pour les connoisseurs.

Şi cei doi cedează în cele din urmă ispitei, ca alţi împăraţi romani şi curtezane înaintea lor; şi se apucă de mototolit cearşafurile şi de scorojit tencuiala de pe pereţi cu gama înaltă de zbierete inerente acestui proces (ale ei) şi de grohăituri baritonale, dar nu mai puţin pasionale şi scorojitoare (ale lui). Şi adorm fericiţi amândoi, îmbrăţişaţi până dimineaţa, ca doi adolescenţi. Ea cu capul pe burtica lui – un artefact impresionant, fie vorba între noi – el cu mâna în c… părul ei, afectuos.

Înainte de întâlnirea din seara aceea, doamna fusese la dentist, pentru că se lupta pe tăcute cu o parodontoză destul de severă, şi avusese o lucrare; şi nenea dentistul îi umblase puţintel cu freza prin gingii. Şi în noaptea aceea, ca orice alt homo sapiens de pe planetă, domnişoara noastră fetişcană de 50 de ani+ salivase în somn; şi saliva, păcătoasa, a ieşit amestecată cu puţintel sânge de la măseluţă. Şi s-a scurs pe burtica lui Don Juan la vale, şi de acolo pe cearşaful mototolit.

Dimineaţa, fetişcana noastră de 50 de ani+ s-a dus, aşa cum şade bine fetii, să tragă un duş să se facă fresh, iar Don Juan, aşa cum şade bine unui mascul, s-a pus pe butonat la TV, să nu piardă emisiunea de pescuit de pe N24. Şi, într-o reaşezare de poziţie, vede oroarea, adică harta însângerată! Şi pune repede mâna pe telefon, şi fuge repede în cealaltă cameră; căci, dragi doamne şi domnişoare, mascul care să facă sexuleţ cu o femeie şi care să nu se laude nimănui încă nu s-a inventat până acum, nici măcar în America (şi ăştia au zburat pe lună, deci vă daţi seama!).

- Grigore! Neaţa, bă ! Te caci pe dumneavoastră! gâfâie Don Juan cel tomnatic. Bă! BĂĂĂĂ! Asta de azi-noapte o fost virgină, mă! Da, mă! Io am fost primul bărbat din viaţa ei, mă! Io, mă! La vârsta noastră!

Ştiu, sunt la vârsta la care toţi prekinii mei au familii, copii, ba chiar şi ceva divorţuri la activ – în afară de cei prea alcoolici ca să fie băgaţi în seamă de fomei. Că io aşa am auzit, că există şi pretenţioase d-astea cărora nu le plac masculii mirosind a vin, şi nici nu vreau să mă gândesc ce vor face ele în viaţă, sireacele, că vor muri singure!

Deci poveşti despre prunci aud fest. Cât o cântărit la naştere, cât o dat şpagă la doctor, cât la anestezist; de ce nu e bine să laşi soacra să vie la tine să te ajute în primele zile după naştere, în schimb mama e binevenită; unde poţi găsi jucării chinezeşti mai eftine, şi de ce e bine să-i iei băieţelului păpuşă negresă – ca să nu ajungă nazist, plm!

Dar povestea de azi are parfum de credibilitate. Fincă o păţit-o Greuceanu’. A cărui Greuceană (co-autoarea de aici) tocmai născuse prima fetiţă. Şi ăsta, că e tătic de tătic, se dădea de ceasu’ morţii să meargă să-şi vadă copkila! Da’ cum? Că în maternitate nu intri decât dacă eşti Sfântul Duh, sau instrumentar de naştere.

Greuceanu duce lipsă de multe, dar mai puţin de minte – mai ales când e vorba de făcut ghiduşii. Şi fincă mama lui e doftor, după naştere, s-a dus glonţ în vizită la ea. “În vizită”. Sărumâna, mamă, te-am făcut bunicuţă, ce mai faci tu? Stai să mă duc la budă, zice proaspăta bunică, şi vorbim; meri, dară! zice Greuceanu, care instant i-a subtilizat mamei sale, doctor eminent din Sibiu, halatul şi stetoscopul, şi le-a băgat în sân, după care i-a strigat mamei sale care era în budă: mamă! m-o sunat de la spital, merg să-mi văd nevasta! Te sun când ies. Pa, pussy.

Fuga mare către spital, şi se îmbracă în stetoscop şi-n halatul de doctor în maşină; şi – ştiţi voi cum îs servietele alea de îs pline cu colecţie de cuţite, de încearcă ţiganii să ţi le vândă prin parcări? Le ştiţi? Aşa o servietă lucioasă avea şi el, că într-o vreme făcuse afaceri prin parcări, când încerca să vândă nişte cuţite. Scuipă peste adidaşi să le dea lustru, îşi greblează părul să pară savant german nebun, şi aşa, îmbrăcat în halat alb, stetoscop şi servietă de cuţite, cu adidaşii scuipaţi, se îndreaptă hotărât către maternitate.

- Heeey! Unde mergi? îl întreabă portarul-şpăgarul, aka Hidra din Lerna.
- Sunt medic doctor Greuceanu, îi aruncă ăsta din mers, cu privire de somon expus la Carrefour, privire rece şi echidistantă. Şi face o pauză strategică.
- Da, şi? întreabă portarul-şpăgarul, mai muiat, aşa.
- Am un caz. Aici.
- …poftiţi! zice portarul-şpăgarul. Da, poftiţi. Scuze, mai zice portarul-şpăgarul, urmărându-l cu privirea.

Olimpian, Greuceanu traversează pragul, cu ochii portarului în spatele cefei. Ia prima la dreapta, să scape de priviri portăreşti; şi întreabă un pacient (care născuse, bag samă):  unde e salonul 4? Ha??? Acolo? Bun! Trece prin spital ca Hitler prin Danemarca, nici nu catadicseşte să răspunză la salut – că-l salutau surorile medicale, că-şi scrijelise pe un carton cu carioca “ecuson medic doctor Greuceanu, ORL, Gine, Obstetrică, PLM”. Şi ajunge la prima uşă care se deschidea cu cartelă; şi sună la interfon: neaţa, sunt ecuson medic doctor Greuceanu, ORL, Gine, Obstetrică, PLM, am un caz aici pe secţie! Şi trece mai departe, şi mai trece de o uşă, şi de încă una, şi se face că se uită preocupat în servieta lui de cuţite când se intersecteză cu alt ecuson de medic plm, şi tot trece, şi ajunge, într-un final, la ultima poartă, unde sună insistent, şi îl cârâie la interfon o soră medicală comunistă şi grasă şi cu coc, ca aia din reclama la Unirea: cine-i acolo? Sunt ecuson medic doctor Greuceanu, ORL, Gine, Obstetrică, PLM! Şi ce doriţi? mai întreabă sora medicală grasă, din reclama la Unirea.

Vreau să-mi văd copilaşul şi nevasta! a răspuns, sincer, Greuceanu, ecuson medic doctor.

Şi uşa se deschise. Haidaţ, mai zise sora. Că nici un tătic nu vine să-şi vază copiii, că toţi se îmbată ca porcii, şi portarul o zis că-i lasă pe toţi să intre, numa’ să-i lase şi lui de-o cafea. Intraţi, d-na Greuceanu e acolo, în salonul 4.