Tot timpul uit data exactă, dar azi avem cam aşa:

- 3 ani si 5 zile de www.groparu.ro (m-am pus pe mine primul ca să pice antiteza pe al doilea!);
- 1 an de www.dailycotcodac.ro – adevaratul viitor câştigător al roblogfestului de anul acesta!

La Mulţi Ani nouă, bă Julică, că tare deştepţi mai suntem, bă…!

Şi cam atâta, tare deştepţi.

Rămânem la Italia, da?

Vă reamintesc că un om, pre pronumele lui Groparu, ţine post în perioada asta. Credeţi-mă, nu îi e uşor: îi e mereu foame, nu are vlagă, e mereu irascibil, iar burta-i freamătă non stop, plină de metan; fincă Groparele numai ierburi mănâncă, şi voi să nu vă gândiţi că caii de la trăsuri şi vacile de pe imaş se beşesc de la cârnaţii haliţi la micul dejun. Deci cădem de acord asupra unui lucru: legumele face gaze. Completare: înfiorătoare gaze.

Ei bine, acest om, cu burta lui gropărească foarte vioaie, este dus de Ea  să îi cunoască familia din Italia: fratele ei plecat acolo acum 10 ani, başca două verişoare, başca pruncul de 8 ani al uneia dintre ele. Masă oficială, cu ştaif! Gropare, comportă-te frumos, fincă prima impresie contează, nu fute meciu’ tocma’ amu!

Io cu pruncii m-am înţeles mereu bine (deci nu e adevărat că pruncii ghicesc omul rău), fincă avem, în mare, acelaşi IQ. Aşa că io încep să mă râd cu pruncu’ familiei, că era drăgălaş, şi seara decurge super, pruncul se împrieteneşte cu mine, discutăm serioşenii, râdem, eu încep să mă văd Virgil Ianţu ghe la Cluuuj, el zice lucruri trăsnite, eu primesc aplauze la scenă deschisă de la familia ei (uite, dragă, ce bine se înţelege cu copiii – dar a fost profesor – da, serios? ce fain etc) – ce mai, mă simţeam bine, un învingător.

Şi la un moment dat ea începe să discute cu familia ei de-ale lor, eu tot discut cu pruncul, pruncul deja începe să îşi piardă răbdarea fincă trebuia să îşi cheltuie energia, şi ne apucăm “să ne batem”, adică să facem o trântă voinicească. Şi ne tăvălim pe jos, şi eu îl gâdil, şi el râde sonor, şi io râd de râsul lui; şi într-una din contorsionările noastre, s-a întâmplat.

Îşi făcuse simţită prezenţa de mai din vreme, şi am tot sperat că vom fi afară pe balcon când se va întâmpla; dar nu a fost aşa. Aşa că, oricât m-am chinuit să o sugrum, nu am reuşit. Şi pe la mijlocul serii, o cohortă perfidă de vreo 17-18 drăguţe de beşini presate la rece de vreo oră şi ceva au ieşit silenţioase – dar tăcute – la aer, în eter, deşi îmi jurasem că nu le dau drumul acolo, la oameni în sufragerie! Dijaba, însă, că ele ştiau mai bine; doară aveau o voinţă a lor, independentă şi mai puternică decât a mea.

Şi am sperat, ca un laş, că pârţul meu îngrozitor va trece neobservat, că familia, care oricum discutau de-ale lor, vor da în sinea lor vina pe copchil, iar eu, din delicateţă, mă voi face că nu simt nimic, iar ăsta micu oricum se tăvălea pe jos şi nu mai respira de râs, deci împrejurările îmi păreau a fi favorabile.

Dar lucrurile nu au fost să fie aşa. Fincă pruncul a sărit în două picioare, serios dintr-o dată; s-o uitat la mine urât, foarte urât; şi a zbierat odată acuzator de s-a auzit peste toată marea Adriatică până în vârf de munte în Croaţia, că doară ce-i o mare Adriatică la un zbieret de prunc de 8 ani?

- GROPARE!!!!!!!

Am început să mă rog la Dumnezău şi la Maica Precistă să deschidă pământul şi să mă înghită, fincă presimţeam ce e mai rău.

- TE-AI BEŞIT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Io ţin post, o decizie foarte neinspirată când mergi în cizmă; fincă io zic că italienii ştiu să gătească nişte chestii din carne şi brânză chiar OK. Dar fincă ţin post, m-am mulţumit cu nişte salăţi la 8-9 euro care m-or lăsat mai leşinat de foame ca înainte să le rumeg. Şi la Vatican, dacă le paşti iarba, te paşte o câtamai amenda; plus că nu am putut să halesc, româneşte, niscai lebede, că nu erau de post, deci ţapă.

Aşa că – ne cazăm, vedem Colosseumul seara, tulai mare mai e, facem poze, aici e Columna lui Traian, un film întreg despre război fără reclame, pun pariu c-o luat şi Oscarul; ni ce de ruine, parcă eşti în Zlatna aici! Ce naşpa că o venit criza şi italienii nu or mai avut bani să astupe gropile astea cu ruine, coloane şi ziduri vechi din centrul Romei, asta e.

Şi ni se face foame: marş amândoi la restaurant, să bag nişte nutreţ, că leşin.

Vine chelneriţa, şi eu activez lobul parietal pe limba italiană:

- Bunoa sera, zic eu. Voglio mangiare, ma’ senza carne, senza lecce, senza ovi, senza formaggio, solamente veggi! Ai capito?

Trebuie să ştiţi că italiana mea e un fel de nici un fel, un soi de Na’avi de Cluj cu vocale lungi, că aşa am văzut io în filmele americane că vorbeşte Joe Pesci în rolurile de mafiot italian. Şi ştiu că habar nu am să scriu în italiană, deci nu vă mai daţi rotunzi că Groparu iară semnalizează că habar n-are!

Chelneriţa se uită la mine într-un mod isteţ, şi-mi zice pe şleau, în limba mamei mele:

- Adică de post?

Era o seară liniştită în capitala Italiei, iar Bruno, în camera sa de hotel, se pregătea pentru a doua zi, una deosebit de importantă pentru el. Îşi puse costumul la tratament cu aburi în baia cu duşul fierbinte pornit, pentru că se cam mototolise de la drum; îşi verifică nodul la cravată, îşi scuipă pantofii şi îi şterse atent cu draperia, şi îşi pregăti ustensilele de bărbierit pentru dimineaţă. Era în delegaţie, iar a doua zi urma să se întâlnească cu preşedintele unei importante companii italiene din domeniul ambalajelor de gnocchi, cu care spera să încheie un contract de exclusivitate pentru serviciile de transport oferite de compania la care lucra Bruno. Bonusul trimestrial al lui Bruno depindea de succesul întâlnirii de a doua zi.

Şi, pe când îşi pensa urechile, Bruno auzi un mini-geamăt din camera de vis-a-vis. Se opri o clipă, şi când geamătul deveni puternic, baritonal, masculin, Bruno zise:

- Se fut. Se fut, îşi zise Bruno, mustăcind un zâmbet complice. Vecinii mei, gli Romeni. Se fut ca iepurii.

Geamătul se auzi din nou, mai puternic ca prima dată, mai prelung şi mai vibrant.

- Aşa! Dă-i!, Madonna, haha, deşi sunteţi Romeni, mă bucur pentru voi, amore massimo, é.

Geamătul se repetă, încă şi mai baritonal. Bruno dădu TV-ul pe o emisiune de seară cu italience cu ţâţe mari de pe ReteQuattro, şi dădu sonorul la maxim, să acopere.

- Câtă virilitá, Domini, câtă tinereţă! Of, passione, ragazze, Perroni, Italy… oftă Bruno, şi îşi aminti o secundă de ce făcea el cu ragazzele acum 6 ani, când nu era căsătorit şi nu îi avea pe cei cinci bambini ai săi. Acum – îşi vânduse Alfa Romeo, avea un Fiat Idea luat în rate, cel mai mare mai avea puţin şi mergea la şcoală… se schimbă vremurile!

Gemetele nu conteneau, deveniră o litanie sacadată, apoi urcară o gamă până începură să evoce o furie animalică, o tensiune zăgăzuită pe cale să se reverse ca un puhoi primăvăratic, un vulcan titanic de pasiune fierbinte cât Soarele, o avalanşă de simţiri care trădau un iraţional pur şi de nestăvilit, un vuiet ca de Mare Tireniană…

…după o oră de gemete, Bruno începu să se gândească cu cine şi la ce vârstă mai avusese el asemenea performanţe – fără stimulente. Hmm… avusese, fără doar şi poate! Dar amu avea un lapsus şi nu-şi amintea prea bine.

…după 3 ore, Bruno se gândi să sune la recepţie.

…după patru ore şi jumătate, în miez de noapte, Bruno, care se lupta cu somnul, cu gemetele masculine din camera alăturată şi cu bătăile ritmice şi sacadate în saltea, începu să le bată în perete. Basta, mascalzone, vai via! şi mai zise câteva cuvinte italieneşti care nu se spun decât între benzi rivale de sicilieni şi coze nostre.

…după 6 ore aţipi, iepureşte, cu patru perne peste cap şi sonorul la maxim, într-un concert de vaiere şi scâncete în cele mai ciudate tonalităţi.

…dupa 8 ore, Groparu reuşi şi el să adoarmă şi să nu mai geamă ca prostu de durere de măsea de minte, futu-ţi gura mătii de durere de măsea care nici cu trei Ketonale nu trece!

Careva evenimente din istorie, asa cum s-au intamplat ele

11 martie
1981 Începe cel de-al doilea mandat de preşedinte al lui Augusto Pinochet. El este acuzat de mai mulţi ofiţeri de măsluirea alegerilor, principalul reproş fiind acela că nu a organizat, în mod democratic, o nouă lovitură de stat, la care să se poată înscrie şi alţi generali sau colonei cu experienţă în puciuri.

12 martie
1190 Cruciaţii englezi îi masacrează pe evreii din York. Dându-şi seama că au greşit şi că scopul cruciadei era, de fapt, să lupte împotriva necredincioşilor, cruciaţii se îmbarcă şi pleacă să-i masacreze pe ortodocşii din Constantinopol.

Continuarea, aici

Întrucât deja, m-am hotarât să.

Mai ales fincă, dar şi deoarece.

Nu sunt genul care să, şi voi ştiţi că.

Atââât!

Ne revedem luni; dar vineri, pe acest gard, va cotcodăci Julică, adevăratul viitor căştigător al roblogfestului din acest an.

S-aveţi pace, şi rate mici.

PS: Plec la Roma împreună cu, şi, deşi nu mă credeţi, nu plec acolo ca să violez, să fur şi să bajocoresc. Maxim să trag un fâs mic, discret, sfânt şi de post prin Vatican.

- Cea mai bună brânză din lume se face la Sibiu, îi spun eu franţuzoaicei.

Avea cam 23 de ani, eu vreo 27, ea era foarte corpolentă, şi era şi foarte saşie: un ochi era alb de-a dreptu’. Probabil de-aia era singura care avea chef să discute cu mine, fincă nu o băga nici un alt mascul de la masă în seamă. În altă ordine de idei, iertaţi-mă, nu am văzut niciodată franţuzoaică frumoasă. Nu am văzut!

- Ahahahahahaha, râde ea.
- Tu râzi, dar aşa e. E aceeaşi reţetă de 2000 de ani. De la daci vine ea, îi mai zic.

Io nu-s foarte fluent în franceză, dar eram pasional. La brânză şi sex am fost mereu pasional, d-aia susţin că pasiunea, nu mărimea contează (cine comentează că nu e aşa primeşte ban IP pe loc! că învăţaţi femeile prostii).

- Mă, zice Jeaneta.
- E, zice argheleanu’.
- Mă, repetă Jeaneta, ca să bag la cap: tu îmi spui asta mie, mă? Tu, mie, mă? Care-s franţuzoaică, mă? De la mama mea, mă? Care avem un soi de brânză pentru fiecare zi a anului?
- Da, zic eu.

Eu eram foarte calm şi persiflant, şi dacă eram în locul ei mi-aş fi înfipt falangele în beregata Groparelui, un insolent.

- Da, repet, uitându-mă la ochiul ei, ăla defect. Şi îţi pot dovedi!
- Olala, zice Jeaneta, şi grohăie ceva în franceză.
- Mâine, zic, la ora 1, ne întâlnim la statuia lui Matei Corvin. Te duc în piaţa Mihai Viteazu, unde am provider-ul meu personal de brânză, e din Poiana Sibiului, îl cheamă Ilie.  Vei gusta ce îţi oferă el. După care te invit să îţi dai cu părerea!

Pe Ilie îl dibuisem cu vreo doi ani mai înainte, după clopul de sibian. L-am testat: era chiar din Poiana Sibiului (il ştia pe fostul şofer al cursei Jina-Sebeş, şoferul fiind tatăl fostului meu coleg de bancă din liceu). Într-o vreme încerca să mă cupleze cu soru-sa, care era studentă la Cluj; dar a renunţat imediat când a aflat că familia mea de la Sibiu nu dispune de uăi (oi, aşa le zic sibienii).

- Ora 1, zice ea, Jeaneta.
- Ora 1, zic. Asta… dacă ai curaj să vii, îi zic.
- Ha! pufneşte ea. Haha! Hahahaha!!!

Noaptea a continuat cu chef până în zori. La ora 1, m-am înfiinţat la Matei Corvin, am aşteptat până la şi 25. Jeaneta nu a mai venit.

Învingătoare prin neprezentare – telemeaua de Sibiu.

Funcţionari publici à la Cluj, dom’le.

Într-un impuls civic, mă duc la primărie. Să plătesc o amendă că am parcat pe trotuar, şi să-mi trag şi un abonament de parcare în centru, ţac-pac, fincă nu trăim în junglă şi nu am SUV să parchez pe trotuar fără să iau amendă.

Şi la Cluj, mai nou, la primărie, îţi dă bilet. De ordine. Urmează numărul 4553 – te afişează undeva pe un ecran, ţac-pac.

Şi io am de aşteptat după vreo 5 oameni înaintea mea. Şi mă apuc să mă joc jocul meu pe telefon, cu sonorul dat la maxim, clinc, clinc, aşa se auzea! Ţac-pac.

Şi aştept vreo 15 minute, şi coada nu se micşorează.

Şi îmi dau seama că ţac-pac durează deja de suficient de multă vreme, şi  mie tocmai mi-a expirat pauza de masă. Şi cam trebuie să mă cărăbănesc la cooperativă. Şi dintr-o dată perspectiva unui abonament de parcare în centru nu mai suna chiar aşa de sexy.

Şi sar coada, mă duc la ghişeiţă, şi ca să nu aibă ea probleme cu continuitatea biletelor de ordine, îi zic:

- Poftiţi, zic, nu mai pot sta, sărumâna. Vă las beletul.

Îi dau biletul meu, şi dau să ies.

- Cum să nu mai staţi! zice tanti aia, pe care o credeam o nesimţită indolentă.
- Nu mai pot sta, sărumâna! zic. Trebe să plec.

Şi fac câţiva paşi către uşă.

- CUM SĂ NU MAI STAŢI! strigă tanti, de-a dreptu’.
- Sărumânaaaa! şi acelerez.

Tanti, efectiv se ridică în picioare! Fermă, pe poziţii!

- Staţi! Că termin imediat cu doamna, şi cu restul de trei oameni înantea dumneavoastră termin repede! Şi poate vă lasă în faţă, dacă vă grăbiţi! Că doară suntem oameni! răsuna sala de parcă eram în camera clopotelor.
- La revedeeereee! strig eu, şi efectiv o iau la fugă spre uşă. Tanti ieşea de după ghişeu, să mă împiedice!

Am scăpat cu viaţă. Dar în noaptea aceea am visat-o cum m-o prins tanti şi m-o pus la plată, şi apoi mi-o eliberat abonamentul de parcare în centru mult visat şi răzgândit!!! Bine, că dupa aia am visat că am dansat tango cu Ştefan Bănică Jr, deci oricum nu se pune.